Aflu că mii de sticle cu apă plată şi minerală au fost retrase din magazine din cauză că a fost depistată o bacterie rezistentă la antibiotic. Ba chiar şi o concentraţie de nitriţi peste limita admisă.
De fapt, n-am aflat nimic, pentru că nimeni nu spune numele producătorului.
Faptul nu reprezintă numai o lacună gravă în redactarea unei ştiri, dar are repercusiuni asupra tuturor firmelor care „produc" apă chioară (aia plată) sau cea „sifonată" (ceea ce, în termeni ştiinţifici, se numeşte apă carbogazeificată, care este diferită de apa minerală naturală, carbogazoasă).
O vorbă din popor zice că apa care trece peste trei pietre e bună de băut. Şi chiar aşa şi este, în comparaţie cu apa îmbuteliată din ştirea care ţine fronul principalelelor site-uri, cu nitriţi şi bacterii (în cazul de faţă) sau materii fecale (în alte cazuri).
Dar nu despre asta vorbim, ci despre faptul că, în România, legea protejează mai mult identitatea producătorului, decât pe consumator. Informaţii de genul „un supermarket vinde produse expirate" sau „administratorul unui magazin a fost amendat pentru că vindea salam mucegăit" sunt inutile. Adică, pentru noi, consumatorii, este suficient să ştim că inspectorii au fost în control. Alte informaţii sunt rezervate „iniţiaţilor". Pentru ei, nu este important ca noi, prostimea, să ne ferim ca de dracu de firma X, care, cu siguranţă, va repeta practica într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. E de ajuns că ştiu ei, că se feresc ei, că-şi protejează copiii lor. Care ei? Inspectorii. Şi producătorii, desigur.
Protejarea identităţii celor care încalcă legea, pesoane juridice, mi se pare o aberaţie. În condiţiile în care reclama e sufletul comerţului, singura pedeapsă pentru nişte nenorociţi care vând sendvişuri împuţite la trei paşi de şcoală sau apă cu bacterii este demascarea. Altfel, sistemul bolnav nu va fi vindeca
