Sunt rapidist de mic. Şi tata a fost. El m-a făcut să ţin cu Rapidul cu un argument beton pentru un puşti de doişpe ani care abia învăţase la şcoală cum muncitorii ceferişti au fost împuşcaţi de jandarmi la Griviţa în 1933.

Tata, lăcătuş-mecanic într-o uzină bucureşteană, mi-a spus că nu am cum să ţin cu miliţia sau cu armata, pentru că au tras în muncitorii care cereau pâine pentru copiii lor. Argumentul său, imbatabil înainte de 1989, m-a făcut ca de atunci să ţin cu Rapid, indiferent dacă a jucat în A sau în B, imun la ironiile tuturor steliştilor şi dinamoviştilor cu care m-am intersectat de-a lungul vieţii. În copilăria mea de rapidist m-am simţit mereu privit cu simpatie de suporterii altor echipe, cu excepţia celor ai Stelei şi ai lui Dinamo, dar lucrul acesta mi se părea firesc, pentru că, aşa cum v-am spus deja, strămoşii lor puseseră puştile pe strămoşii noştri.

Când am crescut şi am învăţat lucruri noi despre fotbal şi istorie, am devenit un rapidist raţional. Adică mi-am iubit echipa, am suferit pentru ea, dar nu am mai urât Steaua şi Dinamo. Decât în cele 90 de minute în care jucau cu Rapidul. În rest, m-am bucurat atunci când Dinamo a eliminat-o pe Inter sau când a bătut-o cu 3-0 pe Hamburg. M-am simţit mândru, laolaltă cu toţi steliştii, când Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni. De suferit, însă, am suferit numai când Universitatea Craiova a fost eliminată de Benfica în semifinalele Cupei UEFA. L-am urât mult timp pe suedezul ăla, Stromberg, cu claia lui de păr blond.

M-am bucurat, firesc, după 1990, când Rapidul a început să conteze în lupta cu giganţii Steaua şi Dinamo. Mă gândeam la gluma favorită a puştanilor din copilărie, care îmi spuneau mereu că Rapidul este formaţia ABBA, un an în A şi doi în B. Iar când Rapidul a câştigat, în sfârşit, al doilea campionat din istorie, am fost sigur, în sinea mea, că n-o să mai retrogr