-AA+A

N-am crezut niciodată ca simpla muşcătură dintr-o pară să mă întoarcă atât de viu în copilărie, în Chintelnicul meu, în acele seri şi nopţi în care, în fânul din şură, ronţăiam cu amicii de vârsta mea fructe de tot felul de prin grădinile noastre, adormind cu un gust inegalabil pe cerul gurii.

Am redescoperit acel gust dulce acrişor, ca dar al unui bătrân păr, dintr-o grădină departe de grădinile copilăriei mele, dar „păzită” de poezia şi pictura unui autor care a decis, după ezitări, amânări, amăgiri, să renunţe şi la Bucureşti, şi la Canada, şi la Bistriţa şi să se întoarcă, la rândul său, în spaţiul matrice, al naşterii şi copilăriei, ca să fie mai aproape de cer, de veghea amintirilor şi nostalgiei.

Am revenit la Archiud, la noua casă a Melaniei Cuc, veritabil conac, fostă casă preoţească, cu multe acareturi şi o grădină imensă, uitată în sălbăticia în care se retrag multe din grădinile satelor îmbătrânite şi uitate de fiii lor. Melania Cuc a îmblânzit-o, a însufleţit-o, a înnobilat-o, dându-i, pentru vecie, renume. Renumele locului în care poetul, pictorul, s-a retras să dea veşnicie clipei, să reînscrie Archiudul printre satele în care se adună zestre nouă, zestre veche.

Pentru că Melania Cuc nu s-a retras la Archiud doar să se odihnească şi să scrie, să picteze, ci şi să adune, cum mai încercase şi altădată, din moştenirea înaintaşilor, într-un mic spaţiu muzeal, de casă ţărănească, ştiind care este preţul atâtor lucruri abandonate, cărora nu li se mai găseşte altă utilitate decât privirea, cu sau fără mânie, în trecut. În aparenţă ruptă de zgomotul şi furia vieţii literare, pentru că, prin internet, rămâne racordată la lumea largă, Melania Cuc continuă să scrie cu frenezie şi tinereţe, învăţând „Mersul pe apă” (titlul cărţii sale de versuri recent apărută). Continuă să picteze flori şi îngeri, continuă să se mire de deraierile din