Conducător al fostei Rhodesii de Sud din 1980, Robert Mugabe a reuşit să fie reales în calitate de preşedinte al republicii. Longevitatea sa, deja remarcabilă, începe să devină legendară. După cum impresionantă este şi abilitatea sa de a-şi edifica puterea politică pe un amestec de violenţă poliţienească şi demagogie feroce. Cariera lui Mugabe, ce debutează o dată cu angajamentul său de ideolog şi combatant în guerillă, este una dintre imaginile cele mai puternice ale incapacităţii politicii în Africa sub-sahariană de a rezista tentaţiei tiraniei şi devastării economice.

În memoria stângii radicale, din Occident ca şi din Africa, Mugabe rămâne, chiar şi în ipostaza de dictator mumificat şi dezarticulat, efigia luptei de eliberare. Retorica înflăcărată cu care Mugabe denunţă neo-colonialismul pare o manieră legitimă de a reclama justiţie socială internă şi dreptate în plan internaţional. Propria biografie intelectuală a lui Mugabe, în anii de formare şi în cei de confruntare militară, este legată de acest segment influent şi demonic al marxismului- leninismului dezvoltat în lumea a treia, ca sinteză de mesianism şi exaltare a urii. Versatilitatea lui Mugabe nu poate ascunde acest trunchi ideologic de la care se revendică şi pe care nu l-a abjurat niciodată.

Profet al pseudo-democraţiei fondate pe alegeri fraudate şi pe mobilizarea resentimentului,Mugabe rafinează, creator, ipotezele întemeietoare ale comunismului european. Campania de distrugere şi de jaf îndreptată împotriva fermierilor de origine europeană, ( deţinători ai aceleiaşi cetăţenii ca şi preşedintele însuşi) este ecoul, îndepărtat, al ferocităţii dialectice cu care Stalin extermina clasa de ţărani bogaţi. “Omul alb” rămâne inamicul cu care nici un compromis nu este posibil. Lupta de clasă este şi o luptă a “raselor”- armatele private ale lui Mugabe, cetele de veterani ai războiului anti-