În fiecare an, la 6 august, se retrăieşte una dintre cele mai mari taine ale credinţei creştine ce s-au descoperit în timpul vieţii pământeşti a Mântuitorului Hristos, şi anume, Schimbarea la Faţă, care a avut loc în Galileea, conform relatărilor Sfinţilor evanghelişti sinoptici, dar şi a unui martor ocular prezent la eveniment, Apostolul Petru (II Petru, 1,17-18).
Textul biblic care relatează această mare minune, o încadrează între mărturisirea publică a dumnezeirii lui Hristos pe care o face Apostolul Petru, şi vindecarea unui tânăr epileptic, care este adus de tatăl său la Sfinţii Apostoli, pentru a găsi vindecare. Timpul petrecerii acestei minuni este relatat cu mici diferenţe, însă alături de Botezul Său în Iordan şi Învierea Lui din morţi, Schimbarea Sa la Faţă, este străbătută de descoperirea tainei luminii celei veşnică de-a pururi fiitoare.
Urcatul pe munte a Domnului, alături de cei trei Apostoli ai Săi, Petru, Iacov şi Ioan, este asociat uşor cu urcatul lui Moise pe Muntele Sinai, unde a primit Legea şi unde a dialogat cu Dumnezeu. De această dată relatarea ce preceda minunea este sumbră, foarte rezumativă, marcată de duhul umilinţei şi al ascultării care defineau activitatea de mântuire a lumii a lui Hristos Dumnezeu. Textele Sfintelor evanghelii nu aduc imagini pitoreşti ale reliefului, ci se concentrează asupra tainei care are loc în singurătatea muntelui, conform Sfântului evanghelist Luca „pe când Domnul se ruga, chipul feţei Sale şi îmbrăcămintea străluceau” (Luca, 9,29).
„Lumina cea veşnică S-a arătat pe chipul lui Hristos, descoperindu-L aşa cum era în realitate, dar nu putea fi sesizat de ochii trupeşti, marginalizaţi de legile fizice ale creaţiei, umbrită şi aflată în stăpânirea păcatului şi a morţii. Atitudinea Apostolilor a fost una de teamă şi spaimă, taina produce nedumerire, uimire, nu poate fi explicată cu logica