Şut! Anunţul sună ferm, dar deloc ameninţător, fără să prevestească tensiunea momentului. Apoi vârful degetului mijlociu atinge uşor, perfid, degetul mare al mâinii drepte, doar în tenis când „tai” o minge mai vezi asemenea execuţii, şi se năpusteşte spre jucător. Acesta,dintr-o poziţie imposibilă, reuşeşte să imprime balonului o boltă incredibilă, pentru a ajunge o veşnicie şi trei clipe mai târziu în plasă. Gol!!
Am câştigat Campionatuuuul Mondiaaaaal!
Prima mea iubire a fost fotbalul, iar introducerea de mai sus putea să figureze bine mersi într-o cronică. Fiindcă la vremea aceea, să zicem FIFA 1982!, eram şi jucător, şi antrenor, adesea comentator şi, de la un moment dat, cronicar al campionatelor jucate cu fratele meu mai mare. Nu fotbal adevărat (pe acela îl jucăm binişor, deşi n-aveam condiţie fizică, în consecinţă, eram cam pomanagiu; îmi plăcea să rămân singur cu portarul, să-l car după mine spre colţul lung şi să-i „dau urechi”, adică să îi strecor balonul printre picioare!). Ci cel cu nasturi, adevăraţi, nu alte variante care au tot circulat, întrucât fiecare avea propriul joc, propriul regulament (la noi, trebuia să zici şut înainte să tragi la poartă, henţ era când se suia mingea pe un jucător, balonul era un năsturel de la pantaloni aşezat pe partea convexă, iar fotbaliştii erau piliţi într-o latură, ca să poate imprima efect mingii). Cred că mulţi băieţi de vârstă mea aveau acel „Joc de fotbal” din comerţul socialist, cu jetoane pe post de jucători, porţi doar nişte schelete de plastic şi tabele de marcaj rudimentare. Alţii loveau jetoanele cu nişte pene de plastic.
Ei bine, eu am jucat cel mai tare joc din lume. Cu mâinile goale, adică doar cu bobârnacul. Cu nasturi lipiţi cu plastilină sau smoală, cu portari din cutii de chibrituri umplute cu baterii, porţi cu barele din sârmă, îmbrăcată în tifon, cusut, ca să chiar semene cu plas
