Scandalurile de corupţie politică din Italia, Spania, Bulgaria şi România, prăbuşirea Greciei şi a Ciprului în falimente mascate sub alte denumiri, şomajul urcat la cote istorice şi datoriile scăpate de sub control în Grecia, Spania, Portugalia, Cipru, deteriorarea graduală a situaţiei economice în Ungaria, Slovenia şi Croaţia, în fine, protestele de stradă alarmante din aproape toate ţările sudice dezvăluie cu tot mai multă claritate o falie care se adânceşte în Uniunea Europeană. Un clivaj care „a tăcut” politicos câteva decenii dar a existat, probabil, de multă vreme, şi care devine din ce în ce mai vizibil pentru generaţia noastră şi pentru cele viitoare, pe fondul atenuării contrastelor create artificial de Cortina de Fier.

Vechea linie de demarcaţie Est-Vest este deja în manualul de istorie şi mai trăieşte doar simbolic, în mentalul colectiv al europenilor trecuţi de 40 de ani. Realităţile economice, politice, sociale şi culturale ale Uniunii arată însă alte „plăci tectonice”, poate chiar mai durabile, tăiate după aliniamente de competitivitate, cultură politică, rigoare şi calitate a organizării sociale. Avem aşadar o nouă geopolitică a Europei, care a depăşit chiar şi „etapa post – Război Rece” din anii 1990-2007. Am putea s-o numim era managementului şi a culturii statului de drept, dacă paradigma nu ni se pare cumva prea pretenţioasă.

Europa se vede acum, mai limpede ca oricând, funcţionând după tipare diferite, uşor structurabile în „modelul nordic” şi „modelul sudic”. Altfel spus, se profilează grupul economiilor „centrale”, robuste, competitive (Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Danemarca, Suedia, Finlanda, Austria, Polonia etc., plus statele membre ale Spaţiului Economic European precum Norvegia sau Elveţia) şi cel al economiilor „periferice”, dezechilibrate, cu deficite tot mai greu de gestionat politic şi cu nivele în creştere a