Săptămâna trecută am înșirat modalitățile în care ar fi normal să intre bani în țară, în perioada asta de criză. Am descoperit vreo patru: investiții externe, fonduri europene, producție proprie, banii „căpșunarilor“. V-am expus cum toate aceste surse de venit au scăzut dramatic și cum statul e incapabil ori incompetent să miște lucrurile.

Însă, cum peste jumătate din populație e asistată social, trebuie să vină bani la bugetul de stat. Trebuie plătite pensii, salarii bugetare, alocații pentru copii ori ajutoare sociale. De unde vin banii? Păi de la jumătatea care produce. Cum? Prin ultrataxare și impozitare! Adică prin împovărarea celor care încă mai muncesc.

De la 1 ianuarie 2014 pe capul românilor se va prăvăli un tsunami de biruri, cel puțin așa reiese din scrisoarea de intenție trimisă FMI de Guvern: taxa pe nevasta casnică și pe copilul major încă întreținut, taxa pe chirie, taxe noi pe proprietăți.

Carevasăzică, minerul cu nevastă casnică, după ce a turnat vreo trei plozi ajunși la majorat care nu și-au găsit de lucru că totul e închis în Vale, va trebui să suporte vreo cinci CAS-uri și tot atâtea contribuții la pensii. Plus întreținere, gaze, lumină, cartele de mobil, abonament la tv. Cum va putea?

Sau, mai bine zis, cum va putea să-și mențină familia, mult vânturata celulă de bază a societății? Nu e cumva această avalanșă de taxe o amenințare la adresa familiei? Parcă statul proteja familia. A, păi da, o protejează cu o nouă taxă: cea de divorț! Odată cu intrarea în vigoare a noului cod fiscal, autoritățile locale au fost obligate să stabilească taxa de divorț între 500 și 600 lei, să nu mai ziceți că statul nu protejează familia. Păi, îți mai vine să divorțezi la atâta bănet…

De parcă ar exista meseria de casnică ori de copil… Ori, să presupunem că nevasta ar vrea să lase cratița și grija copiilor și să intre în câmpul muncii.