Bonomul bătrânel, care n-a respirat niciodată duhul răzbunării, de parcă ar fi fost ucenicul lui Mircea Vulcănescu, obişnuia să vorbească despre anii lungi ai recluziunii cu nedisimulat umor şi înţeleaptă detaşare. Nu punea niciodată accente dramatice.

La începutul guvernării CDR, oficialii ruşi au dorit să testeze noua conducere de la Bucureşti, invitându-l la Moscova pe nimeni altul decât pe fostul deţinut politic de pe vremea ocupaţiei sovietice, atunci preşedinte al Camerei Deputaţilor, Ion Diaconescu. În ierarhia neoficială a înaltelor funcţii, acesta era al treilea om în stat. Bonomul bătrânel, care n-a respirat niciodată duhul răzbunării, de parcă ar fi fost ucenicul lui Mircea Vulcănescu, obişnuia să vorbească despre anii lungi ai recluziunii cu nedisimulat umor şi înţeleaptă detaşare. Nu punea niciodată accente dramatice. Ceea ce unii ar putea privi ca lipsă a simţului tragicului, având în vedere originea lui dâmboviţeană, era în realitate o împăcare serenă cu destinul, un fel simplu, ţărănesc de a privi accidentele istoriei ca fiind parte din logica ei impenetrabilă. Memoriile lui stau mărturie în această privinţă. În înalta demnitate de stat, pe care n-a dorit-o – ştiu foarte bine aceasta – dar a primit-o pentru a tempera lupta tinerilor lupi din partid, printre care şi unul cu nume predestinat, de pe la noi din târg, bătrânul s-a ghidat după acelaşi cod secret al bunului simţ şi al bunei cuviinţe. Aşa se face că atunci când un pesedist mânios (răsplătit mai apoi cu funcţia de ambasador la Londra) l-a atacat într-un mod mizerabil, într-o şedinţă de pomină a Camerei Deputaţilor, Ion Diaconescu a dat un răspuns antologic, uitat repede de gaşca veselă şi tristă de la noi: "E tânăr, a comentat suav victima, l-a luat gura pe dinainte...". de parcă bunicul l-ar mustra duios pe nepoţelul neastâmpărat. Ce mai poţi adăuga acestei replici nobile?

La M