Poate că una dintre cele mai extraordinare calităţi ale Uniunii Europene este întocmai capacitatea de a nu închide definitiv nicio uşă, de a nu spune niciodată...niciodată.
Este adevărat că imaginea pe care o dă europenilor, celor 500 de milioane de cetăţeni ai planetei lui homo europeus este de a fi, astăzi, din ce în ce mai mult, un club de întâlniri între tehnocraţi şi lobbyişti. Un club select la care majoritatea nu are acces, castel feudal al unui senior înconjurat de o curte de lăudători ineficienţi şi chiar departe de adevăratele probleme ale continentului. Totuşi, aşa cum mi-a reamintit într-o altă ordine de idei şi alt registru, filmul Oblivion, dacă ar fi un lucru pe care l-am învăţat în ultimii zece ani, să zicem, este că adevărul nu este niciodată acolo unde credem şi nici nu este imuabil. Adevărul nu este o teoremă şi nu are nimic definitiv. Foarte heraclitian vorbind, adevărul este o masă filosofică în mişcare, valabilă în timp şi spaţiu doar atât cât durează o secundă. Aproape nimic. La fel, Uniunea Europeană are mai multe faţete, mai multe adevăruri, ceea ce este astăzi dat mâine nu va mai fi la fel, nu pentru că ar fi vorba de imaginea unor oglinzi înşelătoare, ci pentru că aşa este ea. De la bun început. Nici bună nici perfectă, dar perfectibilă şi superbă. A reuşit, nu-i aşa, de bine de rău, să pună capăt urii dintre mai mulţi inamici declaraţi, care-şi promiseseră că ura nu se va stinge niciodată...Să creeze un spaţiu în care de bine de rău se circula nestingherit.
A demonstrat poate că a ezita nu este o slăbiciune, ci un demers uman normal, scump, fără nicio îndoială, dar ce nu se plăteşte oare în viaţă? Etica protestantă, atât de dragă cancelarului german, o vrea astfel. Ezitările în cazul Greciei ne-au costat poate pe toţi dar am tras învăţăminte, şi poate asta este cel mai important. Sociologul german Ulrich Beck vorbeşte în ultima
