De secole, Rusia pendulează între a fi altceva şi a fi totuna cu spiritul european. Se vrea acolo şi totuşi deasupra, mai ales când temeiurile doritei sale întâietăţi vin dintr-un duh al smereniei, adică al slăbiciunii exaltate la modul paulin.
Russia!!! Aşa se intitula, cu câţiva ani în urmă, magnifica expoziţie de artă plastică deschisă la Metropolitan Museum, New York. Evenimentul prezenta toată arta rusă, de la primele icoane de Novgorod până la artiştii de după Gorbaciov. Un singur cuvânt, o cuprindere exhaustivă şi un semn de exclamare, vestitor sau paznic al eternei surprize ruseşti. Dar nu o cronică plastică îmi propun aici. Aş vrea să-i semnalez cititorului (încă) o carte bună pe tema deschisă: eseul lui Alain Besançon despre „Sfânta Rusie“ (Humanitas, 2013, 165 p., în traducerea lui Vlad Russo).
Bibliografia pe tema Rusiei are ceva din descurajanta imensitate a subiectului. Se cuvine deci salutată consecvenţa lui Besançon (cum e cu putinţă ceva nou?), cât şi brevitatea lui critică (focalizată într-o carte accesibilă pentru nespecialişti). Un soi de rezumat hermeneutic, după patru decenii de cercetări personale mult apreciate, și nu doar în Hexagon. Tonul general al textului se vrea neutru, însă nu reușește: îşi declară limitele (dacă explorezi Rusia cu mijloace raţionale, îi ratezi esenţa) şi reia, din dreapta, tradiţia custiniană a demonizării fascinante. Ce-i drept, Besançon are toate argumentele, le ordonează nemilos, nu lasă locuri goale. Avem în mână o carte cu teză, care demonstrează că, indiferent de prejudecăţile angajate, lectura occidentală a fenomenului rusesc rămâne polemică sau apologetică: nu avem deocamdată bazele istorice, psihologice şi geopolitice pentru a vorbi din interior... O spune chiar prologul volumului: „Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întreba
