Toată această emoţie iscată în jurul privatizării CFR Marfă, cu frământările Cotrocenilor şi ezitările Victoriei, arată un lucru clar: ceva nu e în ordine în afacerea asta. Ca atare, nimeni n-are chef, nervi şi interes să-şi asume o privatizare neglijent dirijată de un fost ministru iubitor al riscului, pasionat al banului şi orbit de vremelnica sa poziţie de putere.

Dacă analizezi activitatea Grampet, compania mamă a GFR, nu poţi să nu admiri tentaculara sa expansiune în regiune. Grampet are afaceri de transport şi service feroviar, în toată re­gi­u­nea. Afaceri mici, mari sau mijlocii, nu ştim as­ta, pentru că această corporaţie e tăcută, nu-şi afişează datele financiare. Grupul s-a extins ten­tacular din Bulgaria în Croaţia, din Ungaria în Ucraina, din Austria în Serbia şi până în Ger­mania. O expansiune regională unică într-o Ro­mânie în care multimilionarii se lăfăie în topuri, satisfăcuţi, însă averea multora îşi are suportul în firme cu datorii imense faţă de bugetele sta­tului. Aceşti milionari norocoşi n-au avut vi­zi­u­nea expansiunii, a lărgirii afacerii peste gra­ni­ţe­le ţării. Unii nici măcar nu sunt cetăţeni fiscali ai României. Şi unii, şi alţii folosesc cu în­demâ­nare şi zel platforme financiare din paradisuri fis­cale, aşa încât banul să circule cât mai lin în lar­gile lor buzunare. Prin comparaţie, Grampet emo­ţionează, pare una dintre puţinele companii ro­mâneşti cu această vocaţie de actor regional.

Structura grupului Grampet este perfect ar­ti­cu­lată. Tot acest grup de companii specializate în jurul afacerii transportului feroviar de mărfuri are logică economică. Impresionantul holding, din ca­re face parte Grupul Feroviar Român (GFR), în­vingătorul licitaţiei pentru privatizarea CFR Mar­fă, are însă şi o parte ceţoasă: nu spune nimic despre fluxurile sale de bani. Niciuna dintre pa­ginile de prezentare ale companiilor grupul