Am participat recent la o discuţie pe tema “a vorbi singur e semn de nebunie”. Nu voi intra în culisele dezbaterii, dar cert este faptul că majoritatea persoanelor cred că a vorbi cu sine înseamnă că suferi de o boală psihică.

Înainte să ne autodiagnosticăm cu tulburări psihice, ar fi bine să ne aducem aminte de faptul că fiecare dintre noi are o voce interioară, o conştiinţă. Partea conştientă a minţii noastre o putem observa, de exemplu, în clipa în care decidem să mişcăm voluntar şi intenţionat mâna.

Partea subconştientă a minţii noastre este responsabilă de procesările inconştiente, cum ar fi controlul emoţiilor sau gestionarea credinţelor noastre despre noi, ceilalţi şi despre lume. Aceste credinţe ne afectează comportamentul, percepţia asupra lumii şi stima de sine. Dacă totuşi ne dorim să schimbăm lumea noastră, ar fi indicat să începem prin a schimba unele din credinţele noastre despre ea. Credinţele se formează în urma interacţiunii dintre cele două părţi ale minţii noastre. În clipa în care mintea noastră conştientă analizează şi acceptă o idee care se repetă, aceasta va deveni o credinţă stocată în subconştient.

În clipa în care începem să discutăm cu noi înşine, de fapt începem să punem la îndoială datele deja existente pe care le avem despre ce ne înconjoară. Vorbitul cu sine poate determina dacă o idee ajunge sau nu o credinţă din subconştient.

Să presupunem faptul că am fost refuzaţi de o persoană pe care o simpatizăm. Imediat suntem tentaţi să credem despre noi că nu suntem destul de buni sau neatractivi. Pasul următor va fi să începem să vorbim cu noi pentru a ne convinge de faptul că acel refuz nu este cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla, nu ne defineşte ca şi persoană şi că există alte motive în spatele acestui refuz.

Cu alte cuvinte, vorbitul cu sine ne pot salva stima de sine, prin împiedicare