Schimbarea la Faţă, minunea autodescoperirii lui Hristos, este opusul absolut al jocului de măşti cu care ne confruntăm zilnic. Domnul se arată aşa cum este, în timp ce mulţi semeni ne ascund, uneori cu dibăcie, adevărata lor faţă.
După relatarea biblică, momentul este unul discret, petrecându-se în prezenţa doar a trei Apostoli: Petru, Iacob şi Ioan. Gestul Mântuitorului de a mijloci acestora o cunoaştere „reală” a Sa este întărit de Moise şi Ilie, figuri menite să facă legătura dintre vechea şi noua Alianţă. Vocea Tatălui – "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L" (Matei 17, 5) – confirmă natura dumnezeiască a Fiului, spre uimirea amestecată cu bucurie a ucenicilor. În ciuda acestei anverguri, repet, minunea se consumă intim, fără mulţimile pe care le-am întâlnit la nunta din Cana sau la vindecarea slăbănogului din Capernaum, în timpul Predicii de pe Munte sau la învierea lui Lazăr.
Reţinerea de care face dovadă Hristos are un dublu sens. Pe de o parte, El nu vrea să forţeze lucrurile, să impresioneze, să copleşească, să smulgă admiraţia şi credinţa cuiva, să se impună. De aceea îi roagă pe cei trei să nu povestească mai departe. Chiar dacă, aşa cum ştim, vindecă pe unii şi pe alţii, deloc puţini, Domnul mizează sistematic pe procesul convertirii: dinspre interior spre exterior. Este motivul pentru care îi fericeşte pe cei care nu au văzut şi au crezut (cf. Ioan 20, 29). Altfel spus, întrupat în lume, Hristos doreşte să lucreze lăuntric, să producă o schimbare a conştiinţei, să interogheze în adâncime umanitatea, trecând inclusiv prin întunericul morţii.
Pe de altă parte, Domnul sugerează prin discreţie că adevărata şi deplina Lui cunoaştere este posibilă doar dincolo de orizontul istoriei. Că, de fapt, drumul spiritual este unul care începe aici şi se desăvârşeşte dincolo. Că în existenţa marcată de păcat nu p
