Litoralul românesc este în suferinţă, nu ştiu dacă îşi va mai reveni vreodată. Amploarea distrugerii, lipsa de strategie, avariţia sezonieră, senzaţia de punct terminus, de capăt de lume şi de drum. Şi este păcat, atât de păcat...
O fetiţă rromă vindea scoici aşezată pe o bordură înaltă din beton, pe faleza dintre Mangalia şi Saturn. Scoicile erau depuse pe o bucată de postav gros, de culoare roşie, ca nişte bijuterii marine. Fetiţa avea o privire resemnată, tristă şi extrem de caldă în acelaşi timp. Extrem de demnă în simplitatea comerţului ei precar. Nu era singură, ci însoţită de părinţii săi, care dormeau sub un cort improvizat din trei beţe şi un cearceaf uzat, la umbra unei cazemate germane din cel de-al doilea război mondial, tip Tobruk, îngropată în pământ şi aluviuni aproape până la jumătate. De fapt, îi exploatau inocenţa, copilul vinde mai bine decât adultul.
Tot pe această faleză betonată, mâncată de valuri şi nisip, se mai pot vedea mulţime de persoane aşezate în scaune cu rotile, de vârste şi profesiuni diferite, dar uniformizaţi parcă de suferinţă şi neputinţă. M-a izbit încă de la bun început resemnarea amestecată cu durere din privirea lor. Stigmatul lăsat de scaunul cu rotile nu le făcea nici o plăcere, nu cred că se obişnuiseră cu el. Sunt însoţiţi de rude şi membri ai familiei, ce împing, cu paşi de furnică, nichelatele cărucioare, pentru ca suferinzii să se bucure de apă, vânt, sare, soare, mare. Vorbesc cu unul dintre ei, un bărbat între două vârste, semăna puternic cu Bud Spencer tânăr. Corpul este masiv, picioarele-i sunt însă uscate şi fără vlagă. Aşa cum bănuiesc, sunt victime ale accidentelor de circulaţie: loviţi la coloană, paralizaţi, sunt aduşi aici la Mangalia pentru recuperare. „Accidentul nu a fost din vina mea, spune bărbatul, acum sunt mult mai bine, doctorii nu-mi mai dădeau şanse de scăpare.
