August. Luna când se întors armele.
Voi „întoarce” şi eu din condei două istorii, cu acelaşi personaj, fiindcă – volens nolens – sunt oarecum legate între ele, fie şi prin ricoşeu. Cea de-a doua (din punct de vedere cronologic) ţine demult de Istoria Literaturii (cu majuscule!), şi o ştie „toată lumea” (literară, cel puţin); va trebui însă să treacă ceva timp, ca s-o aflăm şi pe prima, din chiar gura protagonistului – nimeni altul decât poetul rus Evgheni Evtuşenko – via consemnarea reporterului de ocazie – nimeni altul decât poetul român Nichita Danilov –, care a şi aşternut-o pe hârtie. Să le luăm pe rând.
Prima. Înainte să ajungă un adevărat globe-trotter, tânărul poet rus Evgheni Evtuşenko a trebuit să treacă… Prutul – în sensul invers decât suna celebrul ordin antonescian – şi, se pare că a făcut-o cu dreptul! Iată ce-şi aminteşte, peste decenii, marele rus, la un pahar de vorbă: „În anii şaizeci am trecut şi eu prin Iaşi. Era primul oraş pe care l-am vizitat atunci când mi s-a permis să ies din Uniune. Tovarăşii m-au cazat la cel mai bun hotel. Din banii pe care-i câştigasem publicând versuri, am cumpărat vin roşu românesc, puterea ursului. Iar noaptea am împărţit-o cu cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. În timp ce ne hârjoneam ca nişte nebuni pe canapea, portretul lui Gheorghe Gheorghe-Dej s-a desprins din perete şi ne-a picat în cap. Mi-am dat seama atunci că semnul acesta e de bun augur şi că dragostea învinge orice dictatură. De aceea nu m-am mirat când mai târziu a căzut zidul Berlinului şi apoi comunismul…” (Nichita Danilov, „La Dinescu. Aşteptându-l pe Evgheni”, din volumul Portrete fără ramă, Tracus Arte, 2012). Nimic de luat, nimic de adăugat – decât că „cea mai frumoasă femeie” trebuie să fi tras o frică soră cu moartea, şi că vor trece alte trei decenii şi mai bine înainte să cadă Zidul, după ce nu
