Motto:
"Zeul se ocupă numai de lucrurile mari, pe cele mici le lasă pe seama destinului" -Euripides (458 - 406 î.e.n.)
"Ceea de numesc oamenii în general destin sunt cele mai adeseori numai propriile lor acţiuni prosteşti" - Schopenhauer (Aforisme - 5, 52)
Ce este fericirea? Putem spune când suntem nefericiţi de ce suntem nefericiţi, cum este când suntem nefericiţi, dar ne este foarte greu să definim fericirea. Putem da exemple despre când şi cum ar fi să fim fericiţi, care este o altă stare decât mulţumirea, decât satisfacţia. Oricum drumul spre fericire trece prin mulţumire, prin satisfacţie.
Nu ne vom aventura pe drumul filosofiei al definirii fericirii. Vom rămâne la subiect şi vom da exemple despre mulţumire şi satisfacţie, care sunt o cărare spre fericire, dar nu fericirea însăşi. În utopia noastră întrebăm însă automat, cu orice ocazie: când este omul fericit? Ei bine, una dintre cărările spre fericire sună acceptat de oricine „când omul face ceea ce îi place să facă, când face ceea ce ştie să facă şi îi face plăcere, iar acest lucru îi asigură decenţa existenţială sau... chiar mai mult.
Cum stăm noi, românii, în acest moment istoric şi în acest stadiu social cu mulţumirea de a face ceea ce ne face plăcere să facem şi ştim să facem? Avem licenţiaţi, dar nu avem intelectuali. Avem cu 7% mai mulţi licenţiaţi decât aveam acum 10 ani. De care? Păi mulţi, nepermis de mulţi, au absolvit facultăţile de tipul "managementul găuririi frunzelor de brusture" sau "ingineria zdrobirii fasolei". La ce sunt buni? La anumite pretenţii fără acoperire, convinşi ca proştii că o muncă este mai inferioară decât altă muncă. De ce au cheltuit părinţii, la fel de proşti, banii? Parcă acele facultăţi există nu pentru că ar fi necesare, nu pentru că ar performa nişte oameni, ci pur comercial, nişte pseudoacademici au nevoie de posturi "să predea şi ei"...
