Am scris mult despre Oameni. Despre cei din jurul nostru care fac lucruri minunate. Sau minuni. Am scris despre cei care modelează suflete, clădesc catedrale, înnobilează lemn, salvează vieţi...

Recent am trăit un moment în care un Om pentru oameni a făcut ceea ce, de zeci de ani, ştie şi face: dă speranţe, prelungeşte zile, redă bucuria unui zâmbet, toate acestea fiind împreună cu smerenia lucrului bine făcut. Pentru că, dacă pentru noi, cei de rând o zi de muncă se măsoară de cele mai multe ori în rutină sau în documente produse, în piese realizate pe ore sau într-o curgere normală a orelor, pentru oameni ca şi Cristina Truică, sau alte mii de oameni din ţara asta care rămân în anonimat de cele mai multe ori (pentru că aşa doresc), ziua nu este altceva decât o luptă. O luptă cu ameninţarea sfârşitului, cu temeri şi provocări, cu tensiune multă şi presiune maximă, din care aproape întotdeauna victoria îşi spune cuvântul.

Pentru astfel de oameni nu îmi dau seama de ce mulţumiri ar fi nevoie ca răsplată pentru prelungirea zilelor noastre sau a celor dragi; pentru ei, pe care îi vezi aproape întotdeauna cu zâmbetul pe buze, indiferent că au avut cazuri care pe noi, ceilalţi, ne-ar dărâma sufleteşte, poate că un cuvânt ar fi suficient.

Dar plata lor este dată de satisfacţia lucrului bine făcut, a datoriei morale – şi pentru care şi-au clădit meseria de a salva vieţi -, a unui licăr de lumină care provine din bucuria pe care, de multe ori, noi nu ştim să o exprimăm, dar cu siguranţă că o transmitem.

Pentru Oameni ca şi Cristina Truică, orice cuvânt de mulţumire din partea mea, ar fi de prisos. Mult prea slab pentru tăria sentimentelor pe care a ştiut să o refacă în inimile celorlalţi, mult prea nesemnificativ faţă de zilele, lunile sau anii de viaţă pe care a reuşit să îi ofere celor care i-au cerut, disperaţi, ajutorul. Pentru că