Pe data de 6 august, crestinii ortodocsi si catolici sãrbãtoresc Schimbarea la Fatã, una dintre cele mai mari sãrbãtori religioase. Ziua se referã la momentul în care apostolii Mântuitorului, aflati pe muntele Tabor, în Galileea, ca sã se roage, aveau sã fie martorii cei mai importanti ai Patimilor Sale, sã fie pregãtiti pentru aceastã încercare prin privelistea slãvirii Sale: Petru, pentru cã tocmai îsi mãrturisise credinta în dumnezeirea Sa; Iacov, cãci a fost primul care a murit pentru Hristos; si Ioan care mãrturisi din experienta sa slavã dumnezeiascã, fãcând sã rãsune ca “fiu al tunetului” teologia Cuvântului întrupat. El îi urcã pe munte, ca simbol al înãltãrii spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremã care deschide calea contemplãrii dumnezeies ti. Aceastã înãltare era de fapt esenta întregii vieti a Domnului care, fiind învesmântat cu slãbiciunea noastrã, ne-a deschis drumul cãtre Tatãl, învãtîndu-ne cã isihia (linistirea) este mama rugãciunii, iar rugãciunea este cea care aratã cãtre noi slava lui Dumnezeu. “Si pe când se ruga, deodatã, fata Sa deveni o alta, Se schimba si sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale devenirã strãlucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înãlbi pe pãmânt înãlbitorul” (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îsi arãta astfel strãlucirea naturalã a slavei dumnezeiesti, pe care o avea în El însusi si pe care o pãstrase dupã Întruparea Sa, dar care rãmânea ascunsã sub acoperãmântul trupului. Încã de la zãmislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevãr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupeascã iar slava divinã a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arãta Apostolilor Sãi în vârful muntelui nu era deci o priveliste nouã, ci manifestarea strãlucitã în El a îndumnezeirii naturii omenesti – inclusiv trupul – si a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiascã. Iesi