Presa românească e bătrâioară: nu mai e mult până ce va împlini rotunda vârstă de două secole. Câte mii de hectare s-or fi despădurit în răstimpul scurs de la apariția „Curierului de Moldova” (Iași, 1829) pentru ostoirea setei de celuloză a fabricilor de hârtie? Și cine mai răsfoiește azi, barem din simplă curiozitate, fila galben-cafenie a gazetelor de altădată? Ar avea mai întâi surpriza să cunoască direct, de la cea mai credibilă sursă, etapele evoluției limbii române literare, dar mai ales, s-ar convinge că nimic nu-i chiar așa de nou sub soare și că de la relatarea din 18 februarie 1829 („Vinerea trecută, Alteța Sa Monseniorul Prinț Mareșal a primit complimente de felicitare privind noua demnitate de Mare Hatman…”) până la știrea cu găina născătoare de pui vii ori la aceea cu amorurile unui secretar de stat, nihil novi sub sole. Adevărat, moravurile s-au mai îndulcit.
Din nr. 3 al aceluiași „Courier de Moldavie” aflăm despre „Frații Agafes, condamnați amândoi la spânzurătoare pentru a fi fabricat cecuri false ale Case de Scont”. Ceea ce în vremea noastră nu se mai practică: românașii falsificatori de cecuri și de carduri, arestați de procurori și creștinește tratați de judecători, n-ajung să vadă umbra juvățului legănându-se deasupra capului. Aduși acasă din străinătățuri, după șapte ani de termene, recursuri, contestări (inclusiv la Haga), fi-vor cadorisiți adesea cu mult practicata „condamnare cu suspendare” – dacă prezumția de inocență cronică n-o să prevaleze în fața probelor considerate de parchet mai mult decât… irefutabile.
O temă fundamentală pentru presa secolului XIX era, n-o să credeți, lupta contra… corupției! L-a mobilizat până și pe aga Asachi, care, în 1838, versifica sârguincios: „Patrioții între sine unii alții groapa sapă / Din averea cea străină epitropul se adapă. / Giudele, căruia datu-i ministerul cel mai sfânt / Vinde dirept
