Ca să nu existe dubii, o spun de la început: fraierul, mangafaua, Bibicul eu sunt. În mai toate bătăliile (să le zicem politice sau teoretice) pe care le-am purtat în presă, am fost înfrânt. Orice aş fi spus, orice aş fi susţinut, au venit întotdeauna inşi mai deştepţi, mai bazaţi, mai frumoşi şi cu acces la resurse şi care, de la înălţimea funcţiei sau a notorietăţii, mi-au arătat drumul drept.

Pe rând şi cu noduri în gât, am aflat că austeritatea a fost necesară şi vindecătoare, taxele, obligatorii, vânzarea resurselor e un must, iar emigraţia, o rezolvare sigură. Am aflat că România e în progres şi că tot românul o duce bine. Alături de aceşti oameni universali, pâlcuri de postaci (la fel de inteligenţi) au avut orgasm.

În scurt timp, inteligenţa propagandiştilor a pălit şi s-a prăbuşit în ruină. Dovezile lor irefutabile erau, dimpotrivă, caduce. Austeritatea a făcut din România cea mai săracă şi subdezvoltată ţară din Europa. Emigraţia a lipsit ţara de cele mai capabile forţe de muncă. Taxele în exces au omorât clasa de mijloc. Iar vânzarea resurselor pe nimic a devenit o întrecere: cine vinde mai repede şi mai ieftin. Inteligenţa propagandistă a lăsat în urma ei câmpiile pârjolite şi fântânile otrăvite.

Constat că am avut dreptate, pas cu pas. Doar că, biet filolog, nu am avut nici datele, nici cifrele, nici relaţiile. Am avut numai percepţia străzii, contactul direct cu oameni din toate păturile sociale, de la cerşetori la corporatişti. Eu vedeam realitatea, spre deosebire de ei, care aveau teoria şleampătă, împănată cu ideologie. Cum să nu te apuce disperarea când îi vezi pe ipochimeni rânjindu-şi fasolea?

E o satisfacţie amară. Foarte amară. Ar trebui, aidoma politicianului român, să îmi frec mâinile, satisfăcut că am avut dreptate, să exult că lucrurile merg prost. Ar trebui să dezgrop securea războiului, chit că România se va prăbuşi