Staţiunea Nisipurile de Aur nu se compară cu niciuna de pe litoralul românesc, nici măcar cu celebra Mamaia a primarului baron-chic Radu Mazăre. Care va putea organiza paranghelii cu fete şi băieţi dezbrăcaţi încă un secol de acum încolo, căci nu va schimba cu nimic faţa obosită şi stătută a „perlei“ litoralului valah.

Aud vorbindu-se despre mirajul litoralului bulgăresc de ani buni. Când părinţii mei mer­geau frumos încolonaţi la Venus-Nep­tun-Saturn, după posibilităţi, înainte de 1989, exista o vagă şi incre­dibilă posibilitate de a vi­zita o mitică staţiune bul­gărească numită Nisipurile de Aur, o excursie care nu ne­cesita paşaport, dacă nu mă înşel, dar doar de o zi. Imaginaţia copilului supus vitregiilor regimului odios ceauşist (care, am aflat re­cent, urmărind un do­cu­mentar la TVR 1, a dus în anii de glorie, anii 1970, o largă politică externă antisovietică, devenind un fel de disident al Pactului de la Varşovia - ce fo­los dacă noi muream de foame acasă, mă întreb, iar statutul de lider internaţional i-a folosit lui nea Nicu pentru sporirea pa­ranoiei?) este mult mai puternică decât ima­ginaţia unui copil din ziua de astăzi, care nu mai are de ce să-şi imagineze, atât timp cât i se oferă totul sau, în cel mai rău caz, felii consistente din tot (ori­cum, are o imagine destul de clară a ceea ce este acest tot), de aceea chiar îmi ima­ginam că în acele nisipuri poţi găsi, dacă eşti suficient de atent şi insistent, aur. Da­că nu mă înşel, în albumul masiv al fa­mi­liei chiar se află lipite fotografii ale unei ast­fel de scurte escapade. Fără mine.

După câţiva ani de încăpăţânare şi dispreţ la adresa miticului pa­radis, am sucombat tentaţiei. Tre­buie să încerc şi eu litoralul bulgăresc, mi-am zis. Am ales să mergem cu autocarul tocmai pentru că au­zisem că în Bulgaria se fură maşini. Nu ştiu dacă mai este cazul şi dacă în Bulgaria se fură sta