O lume întreagă aşteaptă ca administraţia preşedintelui Obama să acţioneze, chiar să intervină limitat în războiul civil sirian. Şi totuşi, ce opţiuni realiste are astăzi un preşedinte care a primit un Nobel pentru Pace tocmai pentru că promitea că în mandatul său nu va exista o nouă Ruandă?

În esenţă, tabloul contextual şi variabilele pe care preşedintele Obama trebuie să le includă în procesul său decizional legat de o posibilă intervenţie în Siria denotă o misiune imposibilă. Pe europeni nu se poate conta, fiind preocupaţi de cum să îşi reducă mai repede bugetele apărării, în intenţia de a extinde pe cât posibil durata de viaţă a statului bunăstării.

Exasperat, Ivo Daalder, ambasadorul SUA la NATO, avertiza recent că, dacă aceste tendinţe vor continua, în cinci ani NATO nu va mai avea capacitatea expediţionară de a desfăşura o operaţiune de complexitate moderată precum cea din Libia. Dar Daalder a mers chiar mai departe decât Gates, în 2011, lăsând să se înţeleagă că, in extremis, o Americă achitând 75% din factura Alianţei este dispusă să revizuiască o noţiune până astăzi sacrosanctă - paritatea statelor membre în sistemul decizional al NATO: „În cele din urmă, o Alianţă care îi tratează pe toţi membrii săi ca egali - unde fiecare voce are aceeaşi greutate, fiecare ţară are un loc la masă, iar deciziile se iau prin consens - acel tip de alianţă este nesustenabil când factura colectivă este atât de inegal distribuită“. Este un avertisment simbolic, lansat, într-un discurs de adio, de un tehnocrat fidel etosului euroatlantic, într-unul din think tank-urile cele mai importante din Bruxelles, Carnegie Europe. În general, este puţin probabil ca în Europa să mişte ceva în sfera securităţii comune în absenţa unui leadership franco-britanic (vezi Saint-Malo sau intervenţia în Libia). În plus, încă bine afundat în Mali, o nouă intervenţie, infinit mai co