Elena Ceausescu a fost o infocata comunista. Vremea lui Ceausescu a insemnat vremea lui Nicolae si a Elenei Ceausescu. Vremea cand libertatea umana era calcata in picioare, cand religia era prigonita, cand drepturile omului erau batjocorite, cand se daramau lacasuri de rugaciune, cand se trecea cu buldozerele peste monumentele memoriei nationale, cand se rationaliza mancarea, adica se provoca foametea in masa, si se tremura de frig in apartamente, cand copiii erau constransi sa devina “soimi ai patriei” si sa recite ode pentru tiran si pentru sotia sa.

Inca din anii 70 au inceput sa circule rumori privind diferentele, ori chiar divergentele, dintre Nicolae si Elena Ceausescu. In fapt, ea a fost, pe intreg parcursul vietii ei mature, o devotata camarada a sotului ei, i-a impartasit optiunile, valorile, anxietatile, fobiile, obsesiile si chiar visele. Aveau fantasme comune. Din cate stiu, nu a fost publicata inca o biografie a celei care, vreme de peste doua decenii, a fost, mai intai informal, apoi oficial, cea mai influenta persoana din anturajul secretarului general. In momentul prabusirii dictaturii, Elena Ceausescu era sefa Comisiei de Cadre a CC, prim vicepremier, membra a Comitetului Executiv si a Biroului Permanent. Era atotputernica si universal detestata. Avea o atractie irezistibila spre kitschul politic si artistic. Ca si Nicolae, a suferit toata viata de un mistuitor complex de inferioritate. In trinitatea comunismului dinastic, ea era Regina Muncii si a Rodniciei. Cateva zile, in decembrie 1989, in timpul vizitei lui Ceausescu in Iran, s-a aflat de facto in fruntea Romaniei. Incepuse revolta de la Timisoara. Impreuna cu mamelucii din Comitetul Executiv, a luat decizii funeste, a cerut si a justificat represiunea. Si-a sfarsit viata intr-o balta de sange.

http://tismaneanu.wordpress.com/2012/01/31/despre-cultul-lui-ceausescu-elefantiazisu