Nu ştiu dacă este lene ori dezinteres ori comoditate. Cert este că o regăsim mai peste tot: în vânzătorul de la magazinul alimentar, în funcţionara de la ghişeu, în cel care întinde mâna la colţul străzii, în ospătarul de la terasă, la doamna de la recepţie, în badea Gheorghe căruia îi creşte buruiana cât casa, în timp ce el mai dă pe gât o cinzeacă, în şomerul prea pretenţios pentru a accepta o slujbă plătită cu salariul minim pe economie, în ocupanţii celor mai înalte fotolii din tot felul de instituţii publice, în cel aleşi prin vot să-i reprezinte pe cei mulţi. Nici măcar anii de criză ce apasă pe umerii tuturor nu au reuşit să-l lecuiască pe român de această boală.

Românului nu-i prea place munca, aşa că nu se prea omoară cu ea. În schimb, este teribil de vocal când vine vorba să se plângă. Aia nu-i bună, cealaltă-i strâmbă! Autorităţile locale nu fac, nu dreg, statul nu ajută destul, nu asigură condiţii de lux în locuinţele ANL, venitul minim garantat nu-i suficient de mare. Este dispus să se înghesuie ore întregi, în 35 de grade, pentru o farfurie gratuită cu sarmale ori pentru o pungă cu două clementine şi o sticlă de suc, pentru ca la final să-i hulească pe cei care şi-au făcut pomană, că n-au fost suficient de darnici.

Iar când nu se vaietă, ce-i este mai la îndemână decât să stea cu mâinile în sân? A făcut-o şi strămoşul său, ciobanul mioritic, prin urmare de ce nu ar face-o şi el? E-adevărat că pentru stăpânul oii năzdrăvane gestul respectiv i-a adus sfârşitul, dar vorbim despre o baladă. Cine-a auzit ca lenea să ucidă?

Într-adevăr, nu suntem un popor de oameni avuţi. Şi da, sărăcia este o problemă serioasă în România noastră. Dar la fel de adevărat este şi faptul că indiferent cât de rău o duce, românul va găsi oricând resursele financiare necesare pentru a nu absenta din cârciumi. Că vorbim despre crâşmele de cartier ori de cele d