Aştepţi un an să mergi pe litoral, iar când ajungi acolo, vezi că şi nervii ştiu să înoate. Bălăceala într-o strachină mai mare decât le oferă ştrandurile din oraşul lor conving zeci de mii de români (pe străini încă nu, poate altădată) să se reverse vara pe, nu-i aşa, însoritul litoral al Mării Negre. Muntele e opţional, în schimb marea e obligatorie. Nu eşti în rândul lumii dacă – vorba reporterilor cu gura spartă şi creştetul pârlit de soare – n-ai luat cu asalt măcar un Eforie, un Venus, ceva. Treceţi, geamantane române, Carpaţii Cum se crapă de iunie, maşinile şi trenurile au roţile crăcănate de povara boccelelor, trec munţii şi chiuie în drumul lor spre Constanţa, de unde încep să presare prin staţiuni tot felul de şepci, şlapi şi nădragi arboraţi cu mândrie pe trunchiuri umane mai mult sau mai puţin pregătite pentru impact. Vara trecută, am fost de două ori la mare, o dată în august (când dădeam şpagă ca să găsesc un şezlong sau un porumb liber) şi o dată în septembrie (când dădeam şpagă ca să găsesc o mâncare neconfiscată de Sanepid). Prima dată, mergeam pe plajă ca pe sârmă, să nu calc pe vreun copil sau, şi mai rău, pe grebluţa lui. A doua oară, când am intrat în apă, era să mor ca Leonardo DiCaprio după ce-a căzut de pe Titanic. M-am târât la mal, iar soţul meu m-a întrebat ce am, credea că am văzut rechini. Aveam culoarea copanului pe care-l pierzi într-un colţ de frigider şi-l regăseşti emoţionant după vreo şase săptămâni. Hipotermia a trecut cu o duşcă de whiskey, dar învăţămintele mi-au rămas. Multă lume crede că românii sunt atraşi la mare de românce, în sensul că dezbrăcăciunile sezonului sunt un argument puternic. Nu-i adevărat, sunteţi răutăcioşi. Românii sunt atraşi la mare de faptul că pot vedea aceste românce fără să se simtă vinovaţi, atât. Ştiu povestea unui cuplu care, după două săptămâni de plajă, a speriat tot oraşul natal Bacău. Erau bron