Să părăsești România nu-i așa de simplu. Sigur, acum nu mai e nevoie să treci Dunărea înot, pe sub tirul grănicerilor, cu șosetele înnodate sub bărbie și cu cei zece dolari cusuți în bocceaua cu vise. Dar, dacă o iei pe la Giurgiu, cunoștințele de cercetaș îți vor prinde bine. Ca să reperezi drumul spre punctul de frontieră îți trebuie văzul lui Chingachgook și inteligența nedovedită a lucrătorilor de la CNADNR, cei care au amplasat indicatoarele de circulație în afara gîndirii. Pînă ajungi în inima infinitului maidan care adăpostește Vama Giurgiu, te poți socoti norocos dacă scapi necălcat de TIR-uri, singurele forme de viață care par să cunoască drumul spre graniță. Cu excepția unui cîrd de oi și a unor munți de gunoi, nu există urme de civilizație. Intuiția îți spune să ții asfaltul, dar abia ăsta e un lucru periculos, fiindcă în gropile din perimetrul vămii au dispărut familii întregi, cu tot cu mașini și cu planuri de vacanță. Puținii turiști care nimeresc, în cele din urmă, ghereta Poliției de Frontieră ar face bine să nu fi consumat pepeni sau bere. Vama nu are toalete, dar are cîini vagabonzi, care arată ca și cum ar fi mîncat destui nesăbuiți cu vezica slabă. În timp ce stai la coadă la singurul ghișeu deschis din cele opt disponibile pe sens, te întrebi cine ar trebui împușcat pentru dezastrul din frontieră. Primarul Nicolae Barbu pare nevinovat, el e ales doar din iunie 2012 și n-a apucat să fure decît banii de insecticid ai orașului. Apoi, nu-i e nimănui clar cine trebuie înjurat primul: Vama ține de ANAF, Poliția de Frontieră ține de Interne, de asfaltări s-au ocupat cînd Primăria, cînd Consiliul Local, cînd Ministerul Transporturilor, cînd CNADNR. Dar pentru cei cuprinși de deznădejde în boschetele Vămii Giurgiu se oferă, alăturat, fotografia primarului Lucian Iliescu, fostul stăpîn al orașului 16 ani la rînd. Azi e senator, vicepreședinte liberal