Parisul nu mai reprezintă demult centrul politic al lumii, de unde veneau luminile, Revoluţia şi limba cancelariilor diplomatice. El a încetat să mai fie centrul culturii mondiale, locul în care se adunau deopotrivă elita şi boema din cele patru zări, de la Henry Miller la Cioran şi de la Salvador Dali la James Joyce. Parisul nu mai este arbitrul modei şi nici măcar buricul pământului în materie de gastronomie. A fost detronat în aproape toate domeniile. Cu toate acestea, el continuă să fie cel mai cunoscut, mai iubit şi mai vizitat oraş din lume. Nu există om pe Pământ care să nu-şi dorească să meargă, măcar o dată în viaţă, la Paris. Datele statistice confirmă impresiile personale. În clasamentul mondial al destinaţiilor turistice, întocmit pentru anul 2011, Franţa se afla pe primul loc, cu 79,5 milioane de străini care au vizitat ţara, iar numărul lor a crescut, între timp, la aproximativ 82 milioane de străini. Franţa depăşeşte constant mari puteri mondiale, ca SUA şi China. Cea mai mare parte a turiştilor vizitează, fireşte, Parisul. Care este explicaţia acestei fantastice atracţii şi al acestui formidabil succes al Parisului? Unul din cei mai buni cunoscători ai săi, Walter Benjamin, l-a numit ”oraş al secolului al XIX-lea”. Prin aceasta, dorea să spună că arhitectura haussmaniană a clădirilor din vastul centru al Parisului, clădiri construite în acea perioadă, este ceea ce-l defineşte. Benjamin face trimitere, în aparenţă, la Parisul imperial al lui Napoleon al III-lea; în fapt, el vrea să spună că întregul ansamblu urban transmite o anumită perspectivă a eternităţii, specifică Parisului. Ideea nu este deloc nouă: toate marile oraşe din istoria lumii, de la Babilon la Atena sau Roma, au transmis, în primul rând prin mijloace arhitecturale, o perspectivă specifică a eternităţii. Parisul vorbeşte însă, ca nici un alt oraş, despre civilizaţia occidentală (o altă