Alături de Bulgaria, România este ţara în care comunismul şi reflexele sale, la nivelul oamenilor, dar şi în modul de gestionare a statului, au rămas cel mai vizibil în vigoare, chiar şi aproape 25 de ani mai târziu. E de ajuns să te uiţi pe străzi, să asculţi discuţii în autobuz sau să te uiţi la cine trage sforile la vârful clasei politice. Acest tablou cu iz de seceră şi ciocan duhneşte cel mai tare atunci când realizezi că România, alături de vecinii noştri mai pricepuţi într-ale murăturilor şi autostrăzilor decât noi, a făcut cel mai puţin pentru condamnarea crimelor comise de comunişti, din întreg fostul spaţiu de influenţă sovietic.

În România, toate încercările de a demasca şi de a condamna ororile comise de comunişti, de la vârful PCR până la ultimul torţionar din Râmnicu Sărat sau Periprava, par să aibă aceeaşi soartă când ajung pe masa procurorilor: păi, ştiţi, crimele acestea s-au cam prescris, că au trecut vreo 50 de ani. Asta o spune chiar şi acum şeful Parchetului Militar.

Toată agitaţia creată de săpăturile, atât cu lopata prin morminte, cât şi cu lupa prin arhive, declanşată de „vânătorul de securişti” Marius Oprea şi continuată acum de Andrei Muraru, la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, s-au lovit de aceleaşi obstacole şi blazări ale procurorilor militari sau chiar criminalişti: nu avem legile pe care să ne putem baza aceste demersuri.

Acest lucru s-a rezolvat în alte ţări foste comuniste: rapid ca în Polonia sau mai greoi, ca în Ungaria.

Polonezii au creat, printr-o lege creată de politicieni prin 2000, un corp special al procurorilor care se ocupă de criminalii nazişti sau comunişti şi au în desfăşurare sute de anchete, cu trimiteri în judecată şi, ce-i drept, ceva mai puţine condamnări. Polonia are însă o tradiţie în vânarea naziştilor, de care s-au ocupat încă de pe vremea comuniştilor, cu concur