În urmă cu aproape 300 de ani, Irlanda îşi vedea moartea cu ochii – cam ca România azi. Războindu-se cu englezii din afară – care îi tot vîrau pe gît mărfuri şi pretenţii politice în timp ce-i refuzau exporturile –, cu catolicii din interior, cu fermierii care nu se ţineau de agricultură şi deci nu aprovizionau ca lumea piaţa cu de-ale gurii, cu propriii cetăţeni sleiţi de taxe de tot felul, îşi croise un tablou agonic.

Prin oraşe şi prin sate se tîrau adulţi cerşind ca să-şi ţină în viaţă cei trei sau mai mulţi „copii neajutoraţi" de lîngă ei, iar dacă aceştia erau mai mărişori, „ori deveneau hoţi, negăsind nimic de lucru, ori îşi părăseau scumpa ţară natală, ca să meargă la luptă în războiul de succesiune pentru tronul Spaniei, ori se vindeau" ca sclavi pe plantaţiile de trestie de zahăr din Indii.

Cum soluţiile miraculoase nu se iveau, un om indignat din Dublin - strămoşul „indignaţilor" de azi, din care am citat mai sus - le-a oferit guvernanţilor o idee strălucită, dar aceştia, nerecunoscători, cum le e felul, au sărit cu gura pe el, acuzîndu-l de infamie şi cinism fără măsură. Omul se numea Jonathan Swift - da, cel cu Călătoriile lui Gulliver -, iar „ideea" sa scrisă era pamfletul, devenit model celebru al genului, O modestă propunere pentru ca pruncii săracilor din Irlanda să nu fie o povară pentru părinţii lor sau pentru ţară şi pentru ca ei să se facă utili societăţii (1729). Personaj public care-şi ţinea rangul, Swift şi-a împănat A Modest Proposal cu informaţii, observaţii de procedură, elemente de sondaj de opinie, reportaj şi precauţii oratorice, toate menite să dea aparenţe de gravitate sardonicului text. Pe scurt, „propunerea" avea următoarele puncte esenţiale: copiii de pînă-ntr-un an sau doi să le fie vînduţi de părinţi oamenilor cu mijloace pentru a-şi face dintr-înşii fripturi fragede ; adolescenţii de 12-14 ani (echivalentul de azi