Numărul spectatorilor prezenți în tribunele stadioanelor de fotbal din România este în continuă scădere. Motivele sunt diverse, dar nimeni nu pare să fie îngrijorat. Se joacă, indiferent de eșalon, într-o atmosferă de liniște și plictiseală. Excepțiile sunt puține și nesemnificative: Steaua, Rapid, mai nou Botoșaniul și Timișoara. În rest, o mie-două de privitori. Asta în cel mai bun caz. O asemenea situație ar trebui să pună pe jar conducătorii Federației și ai Ligii. Asta dacă am avea cu adevărat conducători interesați de bunul mers al fotbalului românesc. Din păcate avem doar niște indivizi preocupați de propriile interese, incapabili să gestioneze un sector în care problemele nerezolvate sau rezolvate de mântuială, s-au acumulat alarmant. Și cu contribuția lor, au dispărut echipe care aduceau 10.000 – 20.000 de suporteri în tribune. Mă refer aici la Craiova, Pitești, Arad sau Bacău. Nimic mai trist decât un stadion gol. Care ar fi motivația pentru un tânăr jucător să evolueze în fața unor tribune goale. Închipuiți-vă, prin absurd, că o trupă de mari actori ar fi chemată să susțină un spectacol într-o sală imensă, în care ar fi invitați doar orbi și surzi. Exagerez voit, dar cam așa stau lucrurile. Stadioanele învechite, scandalurile permanente, trivialitățile la care recurg așa numitele galerii, orele total nepotrivite la care se dispută jocurile și mai ales neseriozitatea depistată la fiecare pas în fotbalul mioritic, fac ca majoritatea iubitorilor de fotbal să prefere fotoliul din sufragerie și televizorul. Din păcate, situația este cam aceeași, cu mici variații și la celelalte sporturi. În asemenea condiții, întrebarea din titlu devine cât se poate de logică. Dansez, dar pentru cine? Publicul nu este interesat de spectacolul la care este invitat. Poate ar trebui ca în al 12-lea ceas, cineva să se aplece cu profesionalism și asupra acestui aspect. Merită. Între