Breaking news, asemenea tuturor imitațiilor/preluărilor românești, a devenit un moft, un capriciu, un exces, un fenomen golit de conținut.
În mod normal, întreruperea programului curent al unui post de televiziune e ceva rarisim și intervine doar atunci când are loc un eveniment neașteptat ale cărui consecințe sunt semnificative. Și numeric, și emoțional, și cu consecințe pentru publicul canalului respectiv.
Sau când o informație este de natură să prevină — în imediat! — daune semnificative. Cum ar fi o avertizare de furtună, de inundații sau cine mai știe ce fenomene de acest fel.
Or, la români, la televiziunile de știri cu precădere, „brechingu” a fost adus definitiv în derizoriu și, mult prea adesea, suferă de un umor involuntar, ca să nu spun că și e bolnav de caraghioslâc. Cum a fost episodul „brechingului” dintr-o emisiune a lui Pleșu și Liiceanu ce anunța aterizarea unor fotbaliști neoplatonici. Sigur că dacă la Otopeni ar fi aterizat extratereștrii, alta ar fi fost situația. Dar, cum nimic nu se pierde, la reluarea emisiunii, după o asemenea știre-bombă, privirea celor doi intelectuali avea clar ceva din candoarea unor extratereștri: „ce dracu mai căutăm noi aici?”
In fine, se întrerup emisiuni cu cortina de rigoare a sfârșitului lumii pentru a afla că s-a instituit un cod colorat de caniculă începând de cândva; că Ponta a spus altceva atunci când nu a spus, de fapt, nimic; că Băse a fluierat dintr-o șalupă după o altă șalupă; că A. Crin continuă să nu fie în Miami; că Udrea are, în continuare, două cupe la sutien; că Adrian Minune are cei mai scurți pantaloni lungi din lume; că îngerul Iacob al lui Becali se numește, în pușcărie, Paula Iacob; că ligamentul „că Căcărău” va fi a patra cacofonie admisă din toamnă; că familia Voiculescu nu va merge, azi, la DNA; că…
Sigur că „brechinguriile” au cel puțin două ambiții clare: să dea
