In urma cu aproape 300 de ani, Irlanda isi vedea moartea cu ochii – cam ca Romania azi. Razboindu-se cu englezii din afara – care ii tot varau pe gat marfuri si pretentii politice in timp ce-i refuzau exporturile –, cu catolicii din interior, cu fermierii care nu se tineau de agricultura si deci nu aprovizionau ca lumea piata cu de-ale gurii, cu propriii cetateni sleiti de taxe de tot felul, isi croise un tablou agonic.
Prin orase si prin sate se tarau adulti cersind ca sa-si tina in viata cei trei sau mai multi „copii neajutorati” de langa ei, iar daca acestia erau mai marisori, „ori deveneau hoti, negasind nimic de lucru, ori isi paraseau scumpa tara natala, ca sa mearga la lupta in razboiul de succesiune pentru tronul Spaniei, ori se vindeau” ca sclavi pe plantatiile de trestie de zahar din Indii.
Cum solutiile miraculoase nu se iveau, un om indignat din Dublin – stramosul „indignatilor” de azi, din care am citat mai sus – le-a oferit guvernantilor o idee stralucita, dar acestia, nerecunoscatori, cum le e felul, au sarit cu gura pe el, acuzandu-l de infamie si cinism fara masura. Omul se numea Jonathan Swift – da, cel cu Calatoriile lui Gulliver –, iar „ideea” sa scrisa era pamfletul, devenit model celebru al genului, O modesta propunere pentru ca pruncii saracilor din Irlanda sa nu fie o povara pentru parintii lor sau pentru tara si pentru ca ei sa se faca utili societatii(1729). Personaj public care-si tinea rangul, Swift si-a impanat A Modest Proposal cu informatii, observatii de procedura, elemente de sondaj de opinie, reportaj si precautii oratorice, toate menite sa dea aparente de gravitate sardonicului text. Pe scurt, „propunerea” avea urmatoarele puncte esentiale : copiii de pana-ntr-un an sau doi sa le fie vanduti de parinti oamenilor cu mijloace pentru a-si face dintr-insii fripturi fragede ; adolescentii de 12-14 ani (echivalentul de azi