Europa nu a avut niciodată o politica a azilului coerentă, acordarea acestuia ținând de dreptul suveran al fiecărei țări membre.

Drama a 100 de refugiați africani care pluteau de mai multe zile în largul Maltei s-a încheiat, cel puțin provizoriu, prin acceptarea lor temporară de către Italia. 102 refugiați originari din Eritrea, printre care mai multe femei însărcinate, fuseseră pescuiți de pe o barcă pneumatică în largul Mediteranei de către un petrolier grec, care, după ce i-a salvat, căuta să îi debarce în Malta.

Autoritățile malteze au refuzat cererea căpitanului și i-au cerut să se îndrepte cu încărcătura sa umană spre Libia.

Dată fiind urgența situației umanitare și faptul că la bord se mai aflau pe lîngă femeile însărcinate și răniți, refuzul Maltei de a accepta refugiații a dus la un schimb tensionat de mesaje cu Comisia Europeană de la Bruxelles, în special cu însărcinata cu afacerile interne ale UE, Cecilia Malmström.

Malta a rezistat însă presiunilor UE de a-i accepta pe acei refugiați naufragiați, neluând în seamă promisiunile de ajutor financiar și logistic de la Bruxelles. Guvernul maltez a estimat că primește în permanență prea mulți refugiați și că se află în prima linie a asaltului „fortăreței Europa” de către masele de săraci africani.

Intregul incident a readus în atenție faptul că Europa nu a avut niciodată o politica a azilului coerenta, ba chiar e probabil că nici nu va avea vreodată in functionarea sa actuala, azilul ținand de dreptul suveran al fiecărei tari membre, de ceea ce se numește principiul „subsidiarității”.

O oarecare sistematizare există deja de un deceniu (regulamentul de la Dublin), insa la un nivel restrictiv si anume: un azilant este obligat sa ceara azilul in prima țară europeană in care ajunge, iar daca nu o face, atunci poate poate fi oricând expulzat îna