Las in urma atractiile Gorjului si ma indrept spre sud. Grecia, via Bulgaria.

Dar drumul spre vecini trece obligatoriu prin Dolj. Cele doua cai catre iesirea din tara iti permit o alegere, intre Bechet (cu bacul) si Calafat, dar nu poti evita judetul lui nea Marin si al Craiovei Maxima.

E trei dimineata, soseaua libera ca niciodata. Nu ma gandesc la radar si ajung repede la Craiova. Am avut noroc, caci nu era o ora buna pentru vanatoare de vitezomani. Politia trebuie sa doarma si ea la ora aia!

Nu sunt un obsedat al acceleratiei “la blana”, dar nici ca pot intelege cand se vor trezi din adormire primarii si Politia Rutiera cu ale lor limite absurde de viteza.

Exista inca localitati cu 50 km/h, in ciuda soselei aproape perfecte (slava Domnului!), unde nu ai pericole reale si unde esti obligat sa te tarai la vale cu viteza melcului din nu’s ce motive…

Bine ca s-a largit drumul national! De la Filiasi la Craiova ai doua benzi pe sens, un fel de surioara de autostrada, asa ca hai sa uitam de “exceptiile” care confirma regula!

Stop la intrarea in Craiova! E nevoie de cafea si, daca tot am intalnit benzinaria preferata, merita un popas de zece minute. E linistea dinaintea furtunii matinale, aburii si mirosul elixirului nostru cotidian simt ca-mi dau putere.

Ma uit pe harta. Nu inteleg prea mult pe ce cale s-o apuc catre podul de la Calafat. Bechetul nu ma inspira, nu stiu la cate ore vine bacul, ia bilet, urca masina, asteapta, pluteste, coboara…Mai bine peste noul pod mult-laudat ce face pasul deasupra Dunarii, catre Vidin.

Baiatul de la pompa e somnoros si el, dar amabil. Imi umple calm rezervorul si arata cu mana, inapoi, la 100 de metri, pe directia din care “aterizasem” langa el. “Pe acolo e centura catre Calafat”.

Multumesc! Zis si facut. Apuc ruta recomandata, dau sa bag in a treia si…frana! In fata mea, o mogaldeata