Am fost la meciul Stelei cu Dinamo Tbilisi. Impresionant. Peste 44.000 de spectatori, încasări de sute de mii de euro, o atmosferă vie, echipa lui Reghecampf susţinută permanent chiar dacă jocul n-a mers foarte bine. Apoi am citit şi marea ştire despre ce s-a întâmplat în tribune la meci. Nişte flăcăi dintr-un colţ de peluză şi-au manifestat dorinţa pe un cearşaf să facă sex oral cu un prinţ. Prins cu şarjele lui Tănase, cu golul lui Latovlevici şi cu alte asemenea, mărturisesc că mi-a scăpat acest măreţ eveniment. Şi apoi am început să mă gândesc cum cu o imprecaţie poţi să acoperi normalitatea, civilizaţia a zeci de mii de oameni. Mi se pare nedrept să vezi cum cearşaful câtorva indivizi ia prim-planul în detrimentul a zeci de mii de fani adevăraţi. Iar la finalul meciului, managerul Stelei este invitat să comenteze conţinutul unei asemenea pânze pătate, pânză pe care Mihai Stoica a trebuit s-o cureţe în direct.

Am fost în tribuna despre care nu se scrie niciodată. Într-o tribună în care se plătesc bilete foarte scumpe. În acea tribună nu se întâmplă nimic „de ştiri”. Oamenii vin îmbrăcaţi decent, cu familia eventual, ceva total plictisitor. Nu se rup scaune, nu se ard feţe cu torţe, nu se scoate niciun cearşaf dosit şi pe care sunt „scrijelite” nişte rime de brigada artistică. În schimb, acolo am văzut oameni care au trăit intens fiecare fază, care n-au scos o sudalmă la adresa jucătorilor supuşi erorilor şi care au aplaudat îndelung la o deposedare reuşită de Bourceanu la mijlocul terenului. Niciunul din aceşti suporteri nu are conexiuni cu persoane din conducerea clubului. De fapt, genul acesta de suporteri nu are corespondent în conducerea actuală a Stelei. Ei nu sunt reprezentaţi de aerul de „conflictual permanent” care planează peste conducerea acestui club. Şi, deşi publicul Stelei este cea mai mare miză financiară din sportul românes