Niciodată statul român nu a fost mai bun cu criminalii săi ca în comunism şi postcomunism. Acestor criminali le urez viaţă lungă, mai lungă decât le poate face statul român procesele pentru a-i scăpa cu moartea naturală de judecată şi condamnare. Niciodată statul român nu a fost mai bun cu criminalii săi ca în comunism şi postcomunism. Când au venit comuniştii la putere, i-a executat pe cei ce slujiseră statul român, chiar dacă aceştia săvârşiseră sau nu abuzuri în numele său. Să ne amintim că a fost emisă o lege „a epuraţiei” în administraţia publică ce a eliminat oamenii vechiului regim. Sub presiunea acesteia, unii au semnat pactul cu noul regim, alţii au ales să i se opună riscând totul. A urmat apoi dezicerea de statului de instrumentele sale, dar acestea au fost păstrate în sistem până când lumea le-a uitat istoria. Se mai şoptea despre câte unul că are în spate nişte păcate mai vechi, după care se lăsa tăcerea. După ’89, în afară de oamenii de lângă cuplul Ceauşescu, niciun reprezentant al statului comunist nu a păţit nimic. Toţi şi-au schimbat doar temporar locul de muncă sau doar plăcuţele de pe uşile birourilor lor şi viaţa a mers mai departe. Punctul 8 de la Timişoara nu a avut succes, iar legea lustraţiei a fost făcută ţăndări. Cât îi priveşte pe torţionari, aceştia au rămas pe la casele lor, au primit pensii mari şi, în mare parte, le-au supravieţuit victimelor. De ani de zile, istoricul Marius Oprea s-a bătut cu aceşti criminali ai statului comunist pe care statul i-a protejat mai departe în postcomunism. S-a confruntat cu ameninţări, cu uşi trântite în nas şi cu destituirea. Şi asta pentru că puterea a rămas tot la comunişti şi pentru că însăşi societatea postcomunistă a fost foarte permisivă faţă de comunism şi de ororile sale. Cererilor sale legitime, ce vizau judecarea vinovaţilor pe baza unor dovezi şi nu a simplelor acuzaţii, minorităţii anticomu