● Ute Ehrhardt, Wilhelm Johnen, Va spun sincer, mint perfect - sau Arta compromisului, traducere din limba germanp de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, 2013.
Întrucît cartea acestor nemţi a intrat în atenţia Editurii Baroque Books & Arts, puteţi fi siguri că tema în discuţie – minciuna, în cazul de faţă – e tratată într-un mod pe cît de riguros şi exact (adică nemţeşte), pe atît de reconfortant şi jovial (adică omeneşte).
Ideea de fond este că nu toate minciunile sînt un sacrilegiu, nu toate compromisurile sînt compromiţătoare. Dimpotrivă, în marea lor majoritate sînt sinonime cu „abilitatea socială, înţelepciunea emoţională, politeţea, diplomaţia“ şi servesc unei nobile dorinţe de armonie. Altfel spus, ne-or fi nouă prieteni rîul, ramul, Platon şi – mai mult decît dînsul – adevărul, dar, pentru întreţinerea acestor prietenii, cîte o minciunică pe ici, pe colo poate face minuni.
DE ACELASI AUTOR Zen şi arta reparării motocicletei Fetiţele. Rude sărmane Mirajul fericirii Cealaltă faţă a Lunii. Scrieri despre Japonia De fapt, nici nu prea avem încotro: potrivit mai multor studii, înşelătoria intră în compoziţia ADN-ului nostru şi, în general, „este considerabil mai naturală decît cinstea“ (dovadă că şi animalele mint, ba chiar şi unele plante). Prin urmare, dacă tot ne e dată ca o „fatalitate“, de ce să fim ipocriţi (sau naivi) şi să nu recunoaştem cît de util e să-i găsim minciunii un rol „constructiv“, rafinînd-o, optimizînd-o etc.? Un lucru e clar: „pentru a fi fericit, trebuie să practici şi o formă subtilă de minciună“ – aceasta mergînd de la autosugestie (gîndire pozitivă, optimism) pînă la tandre ajustări ale adevărului (de pildă, în relaţiile de cuplu).
Omniprezenţa minciunii e... un adevăr! Există minciuni ale părinţilor şi ale copiilor, minciuni din amuzament, minciuni „estetice“, minciuni în „interes de serviciu“, minc
