● Passion (Germania-Franţa, 2012), de Brian De Palma.
Desemnat cîndva, de către o autoritate de talia lui Fredric Jameson, drept primul postmodernist de la Hollywood, Brian De Palma revine cu încă o piesă din seria sa „de autor“, care include Dressed to Kill (1980), Body Double (1984) şi Femme Fatale (2002), dar nu şi Scarface (1983), Incoruptibilii (1987) sau Misiune imposibilă (1996) – acestea din urmă numărîndu-se printre joburile lui „alimentare“.
DE ACELASI AUTOR Lumi smulse din ţîţîni Din intertextul lui Django Politică şi pop Călători în timp Pentru uzul neiniţiaţilor, un film semnat De Palma poate fi definit ca un exerciţiu formalist constînd în pastişarea fetişistă (în spiritul Pop Art-ului) a mereu aceloraşi motive hitchcockiene, în combinarea lor cu alte fetişuri (şi ele mereu aceleaşi: noile medii audiovizuale, slasher-horror-ul grosier, pornografia softcore) şi în ostentarea „neruşinată“ a manipulărilor emoţionale la care e supus spectatorul. (Modelul iniţial al lui De Palma n-a fost Hitchcock, ci Godard.) Recursul lui nonşalant, parcă în batjocură, la rezolvări narative de teapa lui „ca să vezi, totul nu fusese decît un vis“, avea cîndva darul de a face o parte a criticii să ia foc; şi, pînă au ajuns să fie recunoscute drept fetişuri De Palma-iene, aproprierile lui din opera lui Hitchcock erau denunţate cu regularitate ca furtişaguri. Între timp, pasiunile s-au calmat: nefinanţat de nici un studio hollywoodian, recentul Passion a întîmpinat dificultăţi pînă şi în stîrnirea interesului unui distribuitor american. Multe s-au schimbat de pe vremea cînd Dressed to Kill crea atît îmbulzeală în cinematografe, cît şi o cause célèbre în presa americană, cu Andrew Sarris ca procuror („plagiat“), Pauline Kael ca rapsoadă („suspans cu efect afrodisiac“) şi J. Hoberman ca voce a raţiunii („De Palma îl reciclează pe Hitchcock în acelaşi spirit în ca
