În neaşteptat de torida după-amiază a zilei de 5 iunie 2009, în redacţia unei reviste dintr-o corporaţie străină cu sediul din România în Pipera, o fată şi-a întrebat o colegă: „Şi, ce mai ştii de Horia?“. Cea din urmă s-a întors să verifice în spate şi a răspuns simplu: „Bine, e pe dulap“. Pe dulapul din acea redacţie era un televizor. Iar la televizor, în direct, eram eu. Ca ziarist, mai apărusem, sporadic, la televizor. Mai întâi, când eram redactor sportiv. În virtutea colaborării dintre ziar şi televiziunea publică, făcând mici interviuri după meci, prilej cu care am aflat cum e să îţi pună coarne nişte ţânci în timp ce încerci să vorbeşti cu un antrenor de fotbal şucărit că s-a stricat blatul la pauză. Ulterior, ca angajat al unui ghid TV, am avut splendida oportunitate de a fi văzut de o ţară întreagă la „Surprize, surprize“ hăhăindu-mă (o doamnă din public, chiar în spatele meu, povestea cum îşi mustrase odrasla cu o tigaie, problema era că pe rândul meu se aflau şi câteva persoane cu nevoi speciale, or, se cuvenea să fiu mai sobru…).

Am stat o după-amiază de duminică şi în emisiunea Răduleascăi, plecând cu satisfacţia că m-a consolat în toate pauzele publicitare pentru că ratam un spectacol de teatru la care nu se găseau bilete cu lunile. Am mai apărut la „Big Brother“ (am fost cobai-ziarist, 48 de ore, înaintea primului sezon şi la ieşire le-am atras atenţia că uitaseră să pună peria de la toaletă), ba şi la „Star Factory“, emisunea care i-a lansat pe Alex Velea şi pe Lora.Şi, da, am mai fost la „Am o ştire pentru tine“, un show cu viaţă scurtissimă după un format BBC, cu Andrei Gheorghe moderator şi cu un scenariu savuros, dacă nu mă înşel, scris de unul dintre fraţii Vakulovski. Doar că n-aveam prompter şi nici nu eram capabili, noi, invitaţii, să ţinem minte ce scria în script, aşa că improvizam şi s-a ales praful.

Şi iată-mă lansat, fără mar