„Moartea şi istoria formează o constelaţie, existenţa lor fiind condiţionată reciproc” sculpta în negura vremurilor apuse, filozoful, sociologul şi muzicologul german Theodor Wiesengrund Adorno.
Filozoful francez-evreu, părintele deconstrucţiei, Jacques Derrida care ne-a deschis apetitul pentru Moarte ca fenomen, prin relaţia cultură-moarte, completându-ne spaţiile goale ale interogaţiei despre rolul morţii în societate, introducând-o.
Moartea este întotdeauna componenta culturilor. Nu există o civilizaţie fără un cult al strămoşilor, fără o tradiţie ori o ritualizare a durerii şi a sacrificiului, fără spaţii „instituţionalizate” spiritual şi modalităţi de înmormântare, chiar dacă ele sunt folosite doar pentru cenuşă sau incinerare.
Conceptul de cultură integrează şi Moartea, expresia cultura morţii fiind doar o tautologie.
Moartea este excelent ambasador între naţiuni, culturi, elite. Războaiele, înmormântările şi duelurile au decis momente de cumpănă din hora popoarelor.
Suntem astăzi, am fost şi ieri şi poate vom fi şi mâine, o naţiune crescută în durere şi suferinţă. Juvenili fiind, citim Baltagul, Ion, Meşterul Manole, Mioriţa, Moara cu Noroc şi alte lecturi sensibile şi melodramatice. Poate aşa este felul nostru sau poate doar cu atât ne-a osândit seminţia.
Mereu acuzăm că plânsul nostru răstignit nu are ecou la porţile Berlinului şi că doar vocea trecătoare a unor pseudo cerşetoril murdari stârnesc mila şi dezgustul Parisului.
Mulţi dintre noi sunt supăraţi pe Franţa astăzi fiindcă arată doar sărăcia şi neputinţa României, fără a mai aduce aminte de morţii noştri îngropaţi în Hexagon ca români, dar recunoscuţi în vest ca elite franceze.
Oare ce am făcut în aceşti ani pentru a ne valorifica românii de succes odihniţi în clisa Franţei. Oare câţi dintre noi îi plângem, oare pe câţi dintre aceştia i-am rătăcit uşor î
