Ca şi pe vremea lui Constantin cel Mare, petentului i se permite să aibă o nemulţumire, cât timp nu are pretenţia ca aceasta să fie şi rezolvată.
Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, a trecut, în mai toţi cei aproape 24 de ani scurşi de la legiferarea liberei opţiuni politice şi a dreptului de a gândi altfel, drept un factor de echilibru în dezbaterea publică românească. A fost, de multe ori, absorbantul tensiunilor din societate, ivindu-se (nu foarte des, dar în momentele oportune) cu discursul său molcom, liniştit, ca un vânător de fantome spulberând energiile negative. Iar Banca Naţională, pe care o conduce de când se ştie România ieşită din totalitarism, de nu-s puţini cei care se întreabă ce e dubios la Mugur Isărescu de nu se mai desprinde de fotoliul de guvernator, a fost, în multe situaţii, dacă nu cel mai eficient administrator al afacerilor statului, cel puţin un bun arbitru de tuşă, semnalizând repetatele poziţii afară din joc ale guvernanţilor.
Poate tocmai de aceea surprinde neplăcut o afirmaţie făcută de Isărescu miercuri, 7 august, în conferinţa de presă ocazionată de publicarea Raportului BNR asupra inflaţiei. "Clauzele abuzive sau neabuzive sunt într-un contract pe care l-au semnat oamenii. Într-un stat de drept, când semnezi ceva, îţi asumi ceea ce ai semnat", a comentat guvernatorul, referindu-se la nemulţumirile celor prinşi de criză în situaţia de a fi la cheremul băncilor.
Pe de o parte, Isărescu are dreptate: discuţia poate continua în nuanţele zugrăvite de guvernator într-un stat de drept. Dar lucrurile se opresc aici. Nu pentru că România nu a primit încă, din partea Comisiei Europene, notă de trecere la purtare, fiind periodic sancţionată prin acel mecanism de cooperare şi verificare. Ci pentru că, în realitate, cetăţeanul român care a fost poftit şi a poftit la un credit a avut de
