S-a vorbit obsesiv ȋn România ultimilor ani despre cei ce sunt „asistaţi social.” În special de când preşedintele Traian Băsescu a lansat sintagma „stat asistenţial,” pe care a demonizat-o de altfel cu fiecare ocazie ȋn ciuda faptului că România avea şi aşa unul dintre cele mai mici procentaje din PIB alocate protecţiei sociale. Pe uşile deschise de aceste declaraţii au năvălit hoarde ȋntregi de propagandişti care s-au grăbit să-i reitereze mesajul sub forme tot mai diversificate şi mai agresive, culminând cu discursul fascistului Giurgea care ameninţă periodic că va subjuga sau chiar va elimina categorii sociale ȋntregi.

Ei bine, am şi eu o părere: problemele „asistaţilor sociali,” ale bugetarului „gras” şi ale „maselor needucate” au fost create deliberat chiar de către clasa noastră politică, mai precis, de partidele care s-au perindat pe la guvernare ȋn ultimii 23 de ani, pe fondul unei culturi politice şi aşa relativ precare cu care am pornit la drum ȋn 1990 şi care s-a ameliorat oarecum, ȋnsă ȋntr-un ritm domol, ȋn postdecembrism. E nu numai neproductiv, ci chiar de-a dreptul injust şi ridicol acum să blamăm efectele ȋn loc să analizăm cauzele. Toate efectele menţionate mai sus au fost ȋntreţinute cu migală atât de către partidele autoproclamate de „(centru-)stânga,” cât şi de „(centru-)dreapta,” şi accentuate mai ales ȋn ultimii trei ani sub pretextul „austerităţii” – care austeritate, evident, s-a resimţit doar ȋn rândul bugetarilor cu salarii mici – majoritatea doctorilor, profesorilor, poliţiştilor, pompierilor – dar şi a celor care primeau ajutoare sociale; respectivele categorii au avut de suferit ȋn condiţiile ȋn care cheltuielile cu aparatul de stat nu numai că nu au scăzut, ba chiar au crescut destul de mult pe timp de criză. Tendinţa de a lua din domenii oricum subvenţionate (Educaţie, Muncă, Agricultură, Transporturi, Economie, Fonduri Europ