Ultimul raport asupra inflaţiei de la BNR mi-a ridicat o piatră de pe inimă. Am aflat că mi-au scăzut aşteptările inflaţioniste şi preţurile nu vor mai reprezenta o problemă pentru bugetul familiei.

Ceva nu-mi dădea, totuşi, pace. Cu câteva zile înainte primisem factura pentru gaze, care avea anexat calendarul liberalizării graduale a preţurilor, conform Legii 123/2012. Acolo se arăta că preţul va fi de 48,5 lei/MWh de la 1 octombrie 2013 şi va ajunge la 119 lei/MWh la 1 octombrie 2018, adică preţul gazelor va creşte cu cel puţin 139% în următorii cinci ani.

În afara unei creşteri de 4% în iulie 2015 şi a unei creşteri de 5% în iulie 2017, toate creşterile din calendar sunt de 2% şi 3%. "Miracolul" dobânzii compuse, care acţionează, bineînţeles şi în cazul inflaţiei, transformă aceste creşteri "nesemnificative" într-o dublare a preţului în circa patru ani.

În raport se vorbeşte de convergenţa preţurilor energiei către nivelul european. Din păcate nu este prezentat clar, de fapt nu este prezentat deloc, raţionamentul care să arate necesitatea convergenţei.

Oare cum pot creşte preţurile fără a creşte şi gradul de sărăcie al populaţiei, în condiţiile în care salariile nu cresc la fel? Dar pentru salarii se găsesc explicaţii: productivitatea redusă nu permite creşterea acestora. Dar de unde vine productivitatea redusă? Din lipsa bazei de capital a ţării, care a fost distrusă sistematic în ultimele două decenii şi prin politica de stimulare iraţională a creditării promovată de BNR.

În prezentarea guvernatorului Isărescu, privind tendinţele inflaţioniste din perioada următoare, apare un grafic care include "ţinta staţionară multianuală" de 2,5%. Dar ce este staţionaritatea? În statistică şi econometrie, staţionaritatea este o proprietate a proceselor aleatoare, caracterizată de stabilitatea mediei şi volatilităţii în timp.

Din păcate, g