Cartea lui Nicolae Steinhardt, “Jurnalul fericirii“, descrie universul concentraţionar pe care deţinuţii reuşeau să îl respingă cu ajutorul celei mai puternice arme a creştinului: rugăciunea.

În timp ce torţionari precum Alexandru Vişinescu, fostul director al Penitenciarului Râmnicu Sărat, continuă să încaseze pensii uriaşe pentru “meritele“ de a fi încercat să zdrobească elita României interbelice, alţi securişti de rang înalt susţin că în închisorile şi coloniile de muncă pe care le-au condus ar fi dat dovadă de dreptate şi de umanism.

Însă mărturiile lăsate de cei schingiuiţi în temniţele bolşevice arată cu totul altceva. Pentru a împiedica denaturarea adevărului prin minciunile lansate în spaţiul public de către torţionarii ajunşi la pensie, dar şi pentru a arăta cât de găunoase sunt atitudinile de genul “securiştii şi-au servit ţara“ sau “nu au făcut decât să urmeze nişte ordine“, România liberă publică o mărturie zguduitoare, lăsată de Nicolae Steinhardt.

Este vorba de unul dintre cei mai talentaţi literaţi români, un evreu convertit la creştinism chiar în închisoare. Nicolae Steinhardt, un intelectual bucureştean călit în închisorile comuniste, şi-a sfârşit zilele în calitate de călugăr în mănăstirea de la Rohia, ascunsă între codrii voievodali ai Ţării Lăpuşului.

Bătaia, „mama“ anchetei

Nicolae Steinhardt scrie cu pudoare despre modul în care a fost torturat de securişti. “De la anchetă mă întorc de cele mai multe ori terfelit. Locotenentul-major Onea, dintre „metodele de simplă securitate“, cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărăt, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată, sunt pus pe rangă, soluţie dispro