Şi în acest an cîteva sute de profesori care se înscriseseră la definitivat au renunţat să se prezinte la examene. Îmi vine greu să înţeleg cum te poţi retrage de la o examinare pentru materia de pe urma căreia faci pe cadrul didactic. Ştiu că unii dintre profesorii care predau o materie sau alta au absolvit de la distanţă facultăţi mai curînd fantomatice, dar după ce îi înveţi pe alţii cîţiva ani, nu se lipeşte de tine nici măcar conţinutul manualelor din umbra cărora le vorbeşti copiilor la clasă? Măcar încercaţi. În 1984, cînd am dat definitivatul, după cei trei ani exercitare a meserie la locul de muncă, într-o şcoală din satul Vizureşti, comuna Ciocăneşti, primul examen de care trebuia să trec era inspecţia la şcoală. La inspecţia asta, toată lumea lua zece. Eu m-am ales cu un nouă. Din ce motiv? Profesorul care m-a inspectat n-avea nimic împotriva metodelor mele pedagogice, dar nu i se părea normal ca eu să mă adresez elevilor mei de la Vizureşti cu apelativele de „domnule” sau „domnişoară” pe care le întrebuinţam de la clasa a V-a pînă la a VIII-a. Profesorul trimis să mă inspecteze îşi făcea meseria la Tărtăşeşti. Era navetist de Bucureşti, ca şi mine. Nu părea mare cititor, dar te puteai înţelege cu el. Cel puţin pînă la un punct. Sper că nu mi-a dat nouă fiindcă tocmai ce apăruse codul adresării omului nou către ceilalţi oameni din România şi care prevedea ritos că în relaţii oficiale nu puteai folosi decît termenii „tovarăşe” sau „cetăţene”. Poate că pur şi simplu i s-a părut nepotrivit că mă adresam unor copii din clase V-VIII, spunîndu-le „domnişoară Franţa” sau „domnule Dexan”. Cu apelativele astea îi făceam însă pe unii dintre elevii care n-ar fi călcat altfel pe la şcoală să mai dea pe acolo, în loc să să se ducă la cerşit în Bucureşti, iar pe ceilalţi să se simtă mai acătării decît acasă unde erau trimişi cu vaca la păscut sau trebuia să