Să zăbovim, dragilor, asupra lui Vişinescu. Ca să fiu rău - şi fără să vă solicit să mă îngăduiţi în „otrăvurile mele", vorba lui Sainte-Beuve - aş zăbovi cu un panegiric şi cu o lumânare asupra orizontalei sale. Dar, fără să fiu rău, nu sunt bun. Şi apoi, nu ştiu de ce mă devoalez inexpresiv în puţinătatea mea uscată. Deci: ziariştii de la Gândul, se pare, l-au descoperit pe acest individ numit mai sus într-un loc mai înstărit al Bucureștilor, şi au început o cercetare ... critică legată de... de... fiara care a fost bipedul ăsta de o cruzime inumană.

Discuţia s-a iscat şi nu va fi neinteresantă şi, sper, nici stearpă. Ea încercuieşte o zonă nevralgică necicatrizată, care se învecinează cu respectul faţă de adevărul istoric, cu amnezia masei, cu escamotarea vinovată, interesată, a atâtor crime şi criminali pe care istoria mai recentă a României i-a cunoscut, iar manualul de istorie i-a (pe ei) şi le-a (evenimentele) omis.

E un adevărat test pentru maturitatea unei societăţi şi pentru progresul său consolidarea unei democraţii cu gradul de „adevăr pe care îl suportă" cum spunea un mare, uriaş chiar nebun numit Nietzsche.

Spun lucruri ştiute (ce pot spune altceva?!) şi le apăs: fenomene, mişcări istorice, curente literare, sociale au fost puse sub obroc din '47 pană in '90 ba, chiar putem pentru ca să zicem că şi după aceea. Nu se putea vorbi de monarhie, de legionari, de mişcarea armată din Munţii Făgăraşului, din anii '50, de cele 190(!!) de răsmeriţe şi mini-răscoale populare din Vrancea, din timpul colectivizării (la înăbuşirea multora participând cu anatomie, ukaz şi pistol Ceaușescu și Iliescu chiar); era un secret numărul comuniştilor interbelici, faptul că Vasile Roaită era agent secret al Siguranţei, că Scânteia se numea ...Schinteia şi era redactată şi condusă de agramaţi alogeni, bâlbâiţi şi troglodiţi, afierosiți (încartiruiți) Interna