Fără un război, care să ne ridice şi în faţa noastră şi a Europei, declară Vasile Pârvan, într-o adunare publică ţinută la câteva săptămâni după declanşarea ostilităţilor între aliaţii balcanici şi Turcia, „astfel ca să nu cădem aici pe al doilea ori al treilea plan faţă de bulgari şi sârbi, şi care să ne dea în mână un teritoriu de schimb pentru alte teritorii scumpe nouă, zadarnic ne mai gândim la unitatea noastră naţională”. Opinia lui Pârvan este împărtăşită şi de belicosul ministru Nicu Filipescu, „un om greu de ţinut în frâu”, pe care regele Carol I îl consideră vinovat „pentru aţâţarea la război din ţară şi în rândul doamnelor”. Exasperat de tratativele sterile purtate cu bulgarii pentru rectificarea graniţei dobrogene, Filipescu consideră „că era mai bine să nu cerem nimic, deoarece prestigiul ţării e micşorat. Românii din Ardeal, din Basarabia, din Bucovina au ochii pe noi; dacă ieşim umiliţi, tot prestigiul cade.”

După încheierea Tratatului de pace de la Londra, din aprilie 1913, prin care stăpânirea otomană în Europa devine, oficial, istorie, criza balcanică intră într-o nouă fază, cea „a lichidării dintre diferitele state balcanice”. Ce va ieşi din această fază, se întreabă liberalul I.G. Duca, care observă „că atmosfera este aşa de încărcată, încât cel puţin alianţa balcanică nu va putea supravieţui războiului”. Sursa tuturor acestor neînţelegeri ar fi „intransigenţa şi megalomania bulgarilor (…) nişte oameni cu care nu e posibil să te înţelegi”. Intransigenţa şi trufia acestora te duc la exasperare. Dacă cu grecii „la nevoie de poţi înţelege”, iar cu sârbii „nu e cu putinţă să nu ajungi la vreo învoială”, în schimb „cu bulgarii nu e chip”. În aceste condiţii, în primăvara lui 1913 îşi face loc ideea că „războiul singur va putea pune capăt acestei încâlcite situaţii”, respectiv neînţelegerilor dintre aliaţii balcanici în privinţa împărţirii M