În ultimele luni am asistat la o tensionare evidentă a situaţiei legate de reglementarea problemei transnistrene.

Unii consideră că ne confruntăm cu nişte manevre strategice puse la cale de Federaţia Rusă în preajma Summit-ului Parteneriatului Estic de la Vilnius, alţii sunt de părere că Tiraspolul a speculat pur şi simplu criza politică de la Chişinău din primăvara anului curent, iar a treia categorie crede că ceea ce se întâmplă este o consecinţă directă a poziţiei şi comportamentului responsabililor de la Chişinău din ultimii ani. În continuare, voi face o retrospectivă a celor mai importante evenimente cu privire la reglementarea transnistreană ce au avut loc în timpul guvernării democrate.

Aşadar, în 2010 a fost reluat procesul de negocieri oficiale în formatul 5 plus 2 şi acest lucru, fără îndoială, este salutabil, deoarece problema transnistreană poate fi soluţionată doar pe calea unui dialog paşnic. Deşi meritul pentru reluarea negocierilor a aparţinut în mare parte OSCE, dar şi altor participanţi la procesul de negocieri, s-a încercat politizarea problemei, canalizarea meritului asupra unui lider şi a unei formaţiuni anume.

Evenimentele ulterioare ce ţin de soluţionarea problemei transnistrene au avut un singur scop – de a face PR unei singure persoane. În context, sunt relevante participările premierului de atunci al Moldovei, alături de fostul lider transnistrean Igor Smirnov la meciuri de fotbal, alături de noul lider transnistrean, Evgheni Şevciuk – la concerte şi la vizite pe muntele Athos. Aceste acţiuni populiste nu au influenţat însă pozitiv procesul de reglementare a diferendului transnistrean.

În ultimii ani, Moldova a făcut doar cedări Transnistriei, fără a obţine nimic în schimb. Aş vrea să amintesc de protocolul de tristă faimă semnat de Chişinău în cadrul negocierilor din aprilie 2012 de la Viena, în care Transnistria este r