De pe vremea cînd eram elevă, săptămînile de vară în care rămîneam în Bucureşti erau un fel de... probă. De supravieţuire în încremenire. Încremenirea era starea de spirit predominantă a vacanţelor de atunci. În căldura care, pe vremuri, nici măcar nu era aşa de mare, toate se derulau cu încetinitorul: nu era nici o miză, sau cel puţin aşa părea, şi nimic nu avea importanţă...
Te puteai adînci într-o carte, gen Război şi pace, interminabilă (dar pe care totuşi am terminat-o şi mi-a plăcut...): citeai cîteva pagini, trîntit în patul încins, apoi te gîndeai, îţi imaginai şi, uneori, mai aţipeai. Te trezeai, mîncai ceva şi o luai de la început...
Orele contau prea puţin. Singurele întreruperi erau date de contactele aleatorii cu părinţii şi de sunetul standard al telefonului (acum una din nenumăratele opţiuni pe mobil...) cu disc.
Telefonul schimba starea. De fapt, avea o putere mai mare de atît: putea schimba nu doar o stare cu alta, ci şi starea în acţiune. Cineva te chema undeva. Din nebuloasa mlăştinos-visătoare în care pluteai, aveai ocazia să ieşi la lumină. La un soi de liman.
Din pasiv deveneai, pe scurtă durată, activ. Mai întîi, ce citeai notai într-un carneţel, transformînd simpla îngurgitare de pagini într-un rezultat concret: notai o pagină, un personaj, o impresie...
Apoi, în toropeala preaclarei zile de vară, un scop ferm prindea contur: o ieşire. La cofetărie sau la film. Atît ştiam pe vremea aceea, cam la atît am rămas, în esenţă, şi acum. Doar că filmul e la mall şi cofetăria a fost înlocuită cu mîncarea chinezească.
DE ACELASI AUTOR Diversitate, asemănări De ce "Inima"? Hălăduind prin mulţimi Servicii, chelneri, prieteni La ieşiri, exista mai mereu o miză: o idilă viitoare, posibilă, improbabilă sau imposibilă. Mie, una, fiind mai sucită, îmi plăceau cele imposibile: era mult de lucru şi, practic, nu se termin
